Arta puterii. Întâlnire cu Ana Blandiana

Ce este puterea? v-aș întreba umil și pașnic. Un rege neiertător, o armată, un cuțit ascuns în cizmă, o clipă din mii de alte clipe? Aș surâde ușor, dezamăgită în adâncul sufletului de răspunsul primit. Nimic nu este presus de cuvânt, de o simplă vorbă aruncată la-ntâmplare sau plămădită încetișor într-o inimă. Poate învinge orice, poate arunca o persoană în focurile tristeții sau o poate ridica atât de profund în altitudine, încât să simtă fericirea la rang de artă, poate distruge sentimente sau le poate oferi sublimitatea unor veacuri triumfătoare – totul de la niște cuvinte. Și cuvintele de cine sunt mânuite? De noi? De fiecare? Sunt asemenea unor fiare periculoase care au nevoie de cei mai pricepuți dresori pentru a putea fi blânde, iar acest fapt doar în aparență, căci care creatură poate fi liniștită când inima sa arde crunt de dorința de libertate? Pot fi într-adevăr cuvintele mânuite? Nicidecum, dar nimic în lume nu este mai frumos decât nevoia dureroasă și impetuoasă de ele. Ce este un poet dacă nu cel care sângerează pe hârtie? Ce sunt cărțile dacă nu un sacrificiu de sine înălțător?

„Cititul este cea mai simplă formă de fericire” a afirmat Ana Blandiana, luni, 13 noiembrie, la întâlnirea cu elevii Colegiului Național „Roman-Vodă”. Fragmente din poeziile dumneaei au fost recitate, ba chiar cântate cu multă bucurie pe chipuri emoționate de suflete june și pline de drag de viață. Întâmplările frumoase din viața sa au fost povestite cu plăcere, în special momentul când vacanța de vară îi aducea o fericire nemărginită, deoarce, în sfârșit, putea să citească munții maiestuoși de cărți pe care i-a adunat de-a lungul anului. Se scufunda încântată în lectura nemuritoare, citind, citind, citind până când era nevoită să privească din nou realitatea simplă a vieții cotidiene, atunci când era întreruptă sau i se cerea să închidă cartea. Scrie de când se știe, așa a spus în timp ce o lumină aparte îi înflora ușurel într-un zâmbet cald, asemenea unei flăcări care ardea molcom.

Cine poate mânui cuvintele? Cel care se lasă absorbit de ele, așa cum luna de cleștar se pierde într-o mare de întuneric, deși strălucește mai profund decât șoaptele murmurate ca rugăciune. Cel care observă lucrurile dincolo de aparență, dar cel care nu vorbește pentru a vorbi, ci vorbește pentru că are ceva de spus, cel care nu le folosește pentru a răni pe cineva, dar căruia i se înfing în vene ca niște ace de gheață. Ce este un poet? Cel în care se ascunde o mare nesfârșită de haos, pe care nimeni altcineva nu o poate înțelege, dar asta-i în regulă, deoarece poetul nu trebuie să fie înțeles, ci doar ascultat. Cel ce nu speră și nu are teamă, cel în sufletul căruia se ascund mii și mii de versuri încâlcite, dar care-i împodobesc ființa cu tact, cel care zâmbește în fața vieții crude, pentru că știe că tot răul nu poate rezista unui surâs.

Și totuși, ce sunt cuvintele? O punte între letal și plăcut, o legătură între frumusețe și îngrozitor, o armă pe care toată lumea o deține, dar puțini o posedă, o putere atotdistrugătoare? Cuvintele sunt o artă? Mult mai mult decât atât? Aș surâde blând și aș tăcea, așteptând să mi se vorbească în versuri încâlcite. Nu sunt artistă.