Interviu cu scriitoarea Violeta Lăcătușu, fost profesor al Colegiului Național „Roman-Vodă”

Violeta Lăcătușu s-a născut la data de 2 februarie 1944, în Asău, județul Bacău. Este absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași, promoția 1967. Fost eminent profesor al Colegiului Național „Roman-Vodă” și membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, Violeta Lăcătușu a publicat eseuri, poezie și proză în revistele: Convorbiri literare, Cronica, Analele Universității „Al.I.Cuza” din Iași, Antiteze. Debutul editorial l-a reprezentat romanul „Simurgul”, apărut la Editura Junimea, la Iași, în 1999. A mai publicat volume precum: „Inițiere astrală”, Editura Crigarux, 2003, grafi-poeme; „Imprevizibilul este săgeata destinului”, Editura Crigarux, 2004; „Să crezi în imposibil”, Editura Crigarux, 2008; „Prin universul holografic”, Editura Crigarux, 2012; „Daria”, Editura Crigarux, 2015; „Armonii spulberate”, Editura Timpul, 2021. 

Partizană a oricărui act înălțător de creație și a demersurilor culturale, doamna profesoară Violeta Lăcătușu a acceptat cu bucurie propunerea de a-mi răspunde la o serie de întrebări referitoare la perioada profesoratului, la pașii pe care i-a străbătut întru definirea parcursului său literar și la emoția provocată de amintirea propriei sale vieți de liceană. Vă invit să parcurgeți, în rândurile ce urmează, un interviu de suflet și pentru suflet, în cadrul căruia nădăjduiesc să identificați sclipirea de geniu creator a doamnei Lăcătușu și sensibilitatea cuvântului dezlănțuit din condeiul dumneaei. 

1. Cum ați descrie experiența de profesor la catedra Liceului „Roman-Vodă” (actualmente Colegiul Național „Roman-Vodă”)?

V.L.: La Colegiul Național „Roman-Vodă” am trăit o experiență frumoasă și cu multe satisfacții. Am avut colegi buni și elevi inteligenți, sârguincioși, „motivați” (ca să folosesc un epitet ce-și face tot mai mult loc în limbajul actual). Nu mică a fost bucuria celor cinci premii naționale obținute la Olimpiada de Limba și literatura română de către elevii talentați pe care i-am îndrumat.

Și atmosfera a fost una deosebită, de angajare reciprocă (profesori-elevi) în perspectiva obținerii unor performanțe.

Mi-a plăcut să muncesc cu elevii; indiferent de profilul clasei, aceștia s-au lăsat antrenați cu interes în cadrul unor discuții despre artă și cultură, cu ocazia vizitelor frecvente la muzee, a întâlnirilor cu scriitori nemțeni și ieșeni sau la ședințele de cenaclu literar-artistic pe care l-am condus.

I-am tratat pe elevi cu multă afecțiune și îmi place să cred că aceasta a fost reciprocă. Cu unii dintre ei țin și acum legătura. E încântător să ai prieteni tineri!

2. Ce amintiri dragi vă leagă de acest liceu și care sunt momentele pe care, făcând o „buclă” în timp, v-ați întoarce spre a le retrăi?

V.L.: De acest liceu mă leagă amintirea unei minunate vieți de elev, căci am avut parte de profesori excelenți, experimentați pedagogi, căliți la facultate în examene grele și care își aleseseră această profesiune din vocație și nu în urma unui calcul oarecare.

Aș evoca chipul dirigintei mele, Ana Ionescu, distinsă profesoară de limba latină, un om de mare caracter, deținătoarea unei vaste culturi; pe noi, fetele, ne impresiona și ținuta vestimentară impecabilă, ca să nu mai vorbesc de distincția de la catedră.

De asemenea, i-am admirat și îndrăgit pe profesorii Nicolae Stețcu și Ovidiu Rusu, pe doamnele profesoare Paula Gălățeanu, Alice Stanciu, Mariana Popa, datorită căreia am obținut la bacalaureat nota 10 la fizică.

Remarcabilă a fost și familia Cojocaru, excelenți profesori de educație fizică.

Mi-ar plăcea să trăiesc emoția primelor zile de început de an școlar, a momentului când faci cunoștință, ca dirigintă, cu noii tăi elevi; să mai amintesc de bucuria primirii rezultatelor la olimpiadă sau de solemnitatea serbărilor de absolvire.

Curios cum unele amintiri se sedimentează în interioritatea noastră și iradiază continuu spre prezent, neacceptând statutul unor frunze presate între foile unei cărți (care-și mai așteaptă câteva file).

Sublimare a faptelor și întâmplărilor noastre, acestea sunt asemenea unor entități quasi independente, care-și înfig tentaculele în prezent, dornice să trăiască și chiar să-l influențeze. Efectul lor asupra momentului „acum” poate fi deosebit de complex, dar… să trecem la întrebarea următoare. 

3. Ca fost dascăl cu o vastă experiență în învățământ, credeți că un profesor poate marca definitiv parcursul existențial (și profesional) al elevilor săi?

V.L.: Un profesor poate marca definitiv parcursul existențial al elevilor săi prin exemplul personal, prin descoperirea aptitudinilor sau talentelor pe care aceștia le au, prin orientarea spre anumite meserii, prin sfaturi, pilde, întâlniri cu personalități, prin vizite la instituții, prin îndrumarea lecturii sau implicarea directă în dezvoltarea personală, a potențialului intelectual ori prin multe alte procedee.

Se cunosc atâtea personalități care au subliniat influența decisivă a unor profesori în evoluția lor personală și profesională.

4. Care este trăsătura esențială pe care un bun profesor ar trebui să o dețină?

V.L.: Trăsătura esențială: să aibă vocație pentru această profesiune.

Nu oricine are înclinație spre pedagogie. Cel ce-și alege acest drum trebuie să-și iubească meseria și elevii.

Trăsătura esențială… ar mai fi câteva: să aibă caracter, să fie un bun psiholog și un perfecționist. Să aibă un suflet bogat.

5. În actul de predare și în relația cu proprii elevi, ați împrumutat ceva din personalitatea dascălilor care v-au influențat în perioada când erați liceană?

V.L.: Desigur că am împrumutat unele trăsături din personalitatea dascălilor mei, din metodica lor; nu știu însă în ce măsură am reușit să dezvolt ceea ce am văzut bun și frumos la aceștia: rigurozitatea științifică, claritatea expunerii, apropierea de elevi ș.a.

6. Care au fost pașii pe care i-ați urmat spre a vă defini parcursul literar? Credeți că, în ceea ce privește devenirea dumneavoastră ca scriitoare, a fost vorba de predestinare, de talent sau de pasiunea pentru literatură cimentată de diverse împrejurări, întâmplări, modele?

V.L.: Cred că a fost vorba de predestinare și talent. La cinci ani mi-am spus și am spus prima mea poezie – vreo opt versuri despre iarna care trebuia să plece spre a veni primăvara. Mai târziu, doamna învățătoare Fornea îmi afișa poeziile la gazeta de perete.

Încurajată am fost și de o doamnă profesoară pe care am avut-o doar un singur an – doamna Alice Stanciu, care mi-a prezis acest viitor. În rest… nu prea am avut ocazii de a-mi antrena sau manifesta talentul, deși scriam – destul de rar – poezii.

Facultatea, examenele cu profesori exigenți (Constantin Ciopraga, Alexandru Husar, spre exemplu), naveta la țară până când s-a ivit ocazia unui concurs, examenele de grad, activitatea la catedră și alte multe împrejurări m-au determinat să nu prea pot avea preocupări literare. Și conjunctura, desigur.

Am mai publicat – în tot acest timp – eseuri în unele reviste literare, dar puține.

Neliniștea și nemulțumirea față de mine creșteau în sinea mea odată cu trecerea anilor. Până când „a izbucnit” Simurgul. 

7. „Armonii spulberate” este cea mai recentă realizare literară a dumneavoastră. Puteți descrie în câteva cuvinte ideea centrală a cărții? Care a fost principala sursă de inspirație a acestui volum?

V.L.: Ideea centrală a cărții Armonii spulberate este aceea că destinul conduce șirul evenimentelor vieții noastre și, că, dacă știm să facem conexiuni și să învățăm unele lecții, am putea, oarecum, să îl influențăm. Ideea centrală a cărții poate fi și o întrebare pusă cititorilor: are destinul o implicare definitorie în împlinirea ființei prin iubire?

Primele povestiri sunt inspirate din viața unor persoane reale și multe date, întâmplări sunt autentice, iar în celelalte povestiri predomină ficțiunea. 

8. Dintre toate volumele publicate, care vă este cel mai apropiat de suflet și de ce?

V.L.: Volumul cel mai apropiat de suflet este Simurgul, pentru că el a fost rodul unor așteptări îndelungate (poate că el era „scris” de mult în sufletul meu) și a însemnat adevăratul debut în viața literară. Simurgul este romanul mult visat pe care l-am scris într-un ritm alert, simțind scrisul ca o descătușare.

(Fotografii ale volumelor publicate de scriitoarea Violeta Lăcătușu) 

9. Pe lângă înclinațiile literare de care dispuneți, beneficiați de un har la fel de deosebit precum cel al scrierii și în domeniul artei plastice. Se intercondiționează în vreun fel literatura și pictura?

V.L.: Sub unele aspecte pictura și literatura se întrepătrund, astfel că în romane sunt frecvente referiri la pictură – chiar personajele au asemenea preocupări – iar în unele tablouri și în grafică încerc să surprind plastic imaginile sugerate în poeziile volumului „Prin universul holografic” și în grafi-poemele din „Inițiere astrală”. 

(Creații plastice aparținând Violetei Lăcătușu
Sursa fotografiilor: Rotary Club Roman) 

10. Dincolo de dragostea pentru scris și pictură, ce altceva înglobează sfera dumneavoastră de pasiuni?

V.L.: În afară de pasiunea pentru literatură și pictură, mă preocupă ezoterismul. Mă interesează tot ce este în legătură cu universul suprasensibil. Prin acest „tot” – cuvânt ce suferă, după părerea mea, de o infatuare absolută – înțeleg păreri, idei filosofice antice și actuale, cercetări ale oamenilor de știință – în măsura în care le pot „procesa” – despre micro- și macro-universul acesta holografic.

11. Încercările de a scrie ale adolescenților de azi se pot încadra în categoria literaturii? Considerați că este „sănătos” ca tentativele literare ale tinerilor să fie încurajate, cu toate că pot fi doar efemere „explozii” de exuberanță sentimentală?

V.L.: Încercările de a scrie ale adolescenților pot fi văzute ca niște licăriri a ceea ce va deveni literatură, în general, însă unele – ca expresie a talentului autentic – pot căpăta valoare literară.

„Tentativele literare” – cum le numești tu – trebuie încurajate, indiferent de opțiunile viitoare ale tinerilor. 

12. În alegerea unei viitoare cariere (fie ea literară sau de alt ordin), ce anume ar trebui să primeze pentru un tânăr: judecata rațională sau aspirațiile inimii?

V.L.: În alegerea unei cariere trebuie multă chibzuință. „Judecata rațională” e necesară și ea, dar dacă se are în vedere numai orientarea pragmatică, poate oferi și eșuarea în împlinirea profesională.

Alegerea „după aspirațiile inimii” trebuie făcută cu prudență. Nu trebuie confundat entuziasmul pentru o meserie anume (am observat în ultimii ani de catedră exultarea cu care elevele alegeau carierele „la modă”: cea juridică, iar apoi orientarea spre psihologie) cu adevărata chemare a inimii – care este tainică și trebuie ascultată, coborând în noi înșine. E bine să ascultăm aspirațiile inimii dacă știm – și aici intervine și ceva judecată rațională – că avem și calitățile (instrumentele) pentru a le împlini.

Aș opta pentru chemarea inimii, căci ea știe întotdeauna ce vrea. 

Sursa fotografiei: http://www.ziarulderoman.ro/