Mesajul Piesei: Veritasaga – Credeam că știu (II);

 Pe de altă parte, s-ar putea desprinde din voroavele lui că el însuși e o amenințare la adresa progresului celor de sus, ce trebuia numaidecât ucisă, deși puțin probabil dacă ținem cont de faptul că numai ascultătorii înrăiți știau de prezența lor în rapul autohton. Prima interpretare este întărită de metonomia „sunt banul oferit plată“ din cauza faptului că este transfigurat prin lirică într-o monedă, ce denotă că este o ofrandă adusă unei autorități însemnate, alterând starea lui la rebeliuni interne.

„Și sângerez

Credeam că știu când să cedez.

He-he cedez…Din pod eram în trecut

Cu cât dezgust priveam ce-am avut

Acum prea des degust

Din propriul sânge,

Și lanțul se strânge în jurul gâtului meu,

Acum am nevoie de încredere-n zeu,

Dar l-am negat de prea multe ori

Și nu mă mai cunoaște,

Credeam că știu,

O viață dispare, alta se naște

Si renunț la tot…

Și credeam…

Acum doar pot…“

Decăderea ne oferă o panoramă asupra situației sale, ce se închipuie într-o circumstanță relativ critică. Se invocă mântuirea unei anumite entități supranaturale, care ulterior nu-i dă replică din pricina abnegării lui până la primejdie, încât l-a uitat. De asemenea, prin sceneta alimentată de un ușor canibalism „Acum prea des degust din propriul sânge“ se arată că supraviețuiește numai bazându-se pe propria energie, sângele fiind lichidul ce îi menține funcțională viața asemenea unui combustibil pe care îl reciclează. Sugerează ideea de autodistrugere, încercând în același timp să se vindece. De asemenea, pot verifica folosindu-mă de secvența „Cu cât dezgust priveam ce-am avut“ o schimbare de prelucrare a informațiilor din mediul extern, o bruscă cotitură în doctrina, în mentalitatea dumnealui, cu dezgust contemplând versiunea lui precedentă, vechile lui misiuni și este răpus la pământ.

Ar mai fi o variantă de percepere al textului, dacă ne bazăm pe subiectul filmului din care este preluată instrumentația. În film și în strofă se prezintă slăbiciunea personajelor, dar această analogie nu prea funcționează, ținând cont de lipsa de context din spatele versurilor și chiar de ne bazăm pe ceea ce știm despre interpretul Praetor, nu putem trage multe concluzii asupra naturii personajului, neștiind despre viața lui personală, însă depravata stare a personajelor și schema traseului lor este aproximativ identic.

În concluzie, Praetor pune în lumină o modificare în viziunea sa asupra importanței sale, manifestându-și mâhnirea despre neputința sa vădită.

Urmează un interludiu, o parte anexă a melodiei, unde Dribbler își face treaba de DJ, partea neavând legătură cu restul piesei, dar sună marfă, deci voi trece cu vederea! <3

Vine apoi ca Jhivago să-și înceapă discursul:

„Credeam ca știu,

Credeam că nu o să mai fiu ce am fost…

Un laș, un prost,

Credeam că-i simplu

Un om, o viață și un rost

Pe care acum cred ca nu-l pot găsi

Mi se cere un cost pe care cred ca nu-l pot plăti“

Îl putem admira pe Jhivago ce se necăjește pe tema faptului că viața nu are o schemă, începând să nu mai încerce să creadă în el pentru că nu-l descoperă. Ulterior, personajul recunoaște că i se cere un cost, o datorie de plătit, însemnând sănătatea sa mentală, oferită plată, primind în schimb dilemele existențiale, ce pot să dăinuie ani fără nicio remediere. Jhivago este depășit de situație, iar capacitatea lui de înțelegere nu-i permite să conceapă o anumită structură a destinului pe care s-o urmeze.

„Și nici măcar furios nu mai sunt,

Doar când hipnotizat de neputință,

Resemnarea e singura mea credință…

Și n-aș ști ce să-ți cer,

Chiar dacă mi-ai putea îndeplini o dorință“

Aici comentează iar ideea resemnării, dorințele și scopurile sale fiind total pulverizate. Următoarele versuri prezintă această viziune de putrefacție a sinelui, alimentată de dorința de autoizolare:

„Așa că lasă-mă singur în ger,

Ești singurul înger care îmi face rău,

Doar durerea aleargă drumul meu și-al tău,

Nu ți-am cerut părerea…

Nu-mi pasă ce crezi!“

Prin maxima „Nu-mi pasă ce crezi“ își exprimă dezacordul față de „înger“, care e metafora pentru o ființă în principiu pozitivă care și-a arătat latura întunecată numai în relație cu el, o persoană care veghea asupra lui și a neglijat serviciul… Aș presupune că se răzvrătește împotriva unei entități ce îi nota starea psihică, însă neputincioasă a fost să împiedice dezastrul produs. De asemenea, bazându-mă pe alte piese din componența albumului, aș putea deduce că este posibilă ca entitatea să-i fie familiară, menționându-se adresări directe în piese precum „Scrisori De Departe“ și „Nu meriți“.

În comun, duetul este călăuzit de aceeași forță, forța durerii, determinantă în aflarea umanității unui om, ambele ființe sunt vulnerabile la aceeași otravă, simultan aflate în opoziție… Oamenii se luptă între ei pentru a evita sau a câștiga aceleași lucruri.

„Și știu că o să închizi ochii atunci când n-o să-ți mai placă ce vezi,

(Viață)

Cum îți permiți tu să mă înveți ce înseamnă să pierd,

Când tu nu pierzi niciodată,

E ca și cum un om fericit ar preda suferința într-o școală ciudată…“

Prin „închisul ochilor“, Jhivago sugerează singura cale de scăpare din amenințare, în context s-ar putea interpreta drept sinuciderea, autorul sugerând că interlocutorul aparent pasiv este slab din punct de vedere emoțional pentru a rezista necazurilor, suferința fiind prea mare ca să fie tolerată… Sau poate doar se referă că va renunța complet la caz, nereușind să priceapă situația din cauza lipsei unei anumite maturizări.

În ultimele versuri, se compară situația dintre cei doi cu una în care interlocutorul e om fericit ce nu știe de colaps emoțional și se preface că-l cunoaște… Majoritatea oamenilor sunt fericiți din două motive: ori sunt naivi, așadar nu acordă importanță instanțelor negative din jur sau trec prin suferințe și lipsuri, învățând din propriile greșeli și încercând să-și depășească condiția… Cel mai probabil a optat la versiunea din prima variantă, deoarece bucuria de acest fel este una decorativă, care este foarte probabil să dispară curând, din pricina faptului că oamenii de acest fel pot să nu-și pună așa multe întrebări și să trăiască doar prezentul și mereu poate să apară o situație dezastruoasă.

În concluzie, Jhivago vrea să îi demonstreze unui personaj aleatoriu discrepanța dintre ei doi, unul suferind din cauza nevoii de izolare pentru luptă pe cont propriu, iar celălalt este manevrat de superficialitate.

Link la piesă:

https://youtu.be/eqFH719O53M?si=6iD4eX2BosXjltFv

Sper că va plăcut articolul și vă urez o zi sau o seară frumoasă!