Între stagnare și schimbare

„Aproape toate celulele din corpul unui om se reproduc după un ciclu. Aproape zece la sută din inimă se reînoiește în fiecare an. Globulele roșii sunt înlocuite la fiecare patru luni, celulele pielii la fiecare două săptămâni.” (film Grey’s anatomy, sezon 15, episodul 21)

De la celula din corpul nostru și până la cel mai începărtat atom fiecare element trece printr-o schimbare. Aproape că ne-am obișnuit cu schimbări la tot pasul. Cu toate acestea, deși vedem schimbări colosale în jur în orice domeniu, nu percepem schimbări semnificative la nivelul comportamentului ființei umane. De ce când totul se schimbă, se regenerează, omul rămâne mereu la fel indiferent de circumstanțe? Ai spune că izolarea și restricțiile și timpurile acestea tulburi au trezit ceva nou în interiorul nostru, dar, privind mai atent, vom observa că doar au adâncit ce era deja acolo.

Cu toții ne dorim să schimbăm ceva la noi, dar nu depinde deloc de noi. Ține de noi însă felul cum facem față schimbărilor. Singurele noastre alegeri ar fi să fugim sau să pășim cu demnitate. Atitudinea este cea care face diferența.

Personal nu cred în schimbări în dreptul oamenilor. Nu am văzut până acum un om schimbat cu adevărat. Există doar diferențe de nuanță sau schimbare de focus. Dependenții nu se vindecă, ci doar își schimbă direcția înspre elemente mai puțin nocive. Rebelii nu se schimbă, ci doar își găsesc forme mai subtile de exprimare. Multe dintre afecțiunile psihice nu se vindecă, ci se țin sub control. Oamenii răniți emoțional nu găsesc tratament pentru rănile lor, ci doar învață să îndure mai mult sau să nu le mai pese așa tare. Părinții nu trec prin schimbări semnificative când apar copiii, ci doar învață să-și ascundă partea întunecată mai bine. Cei care se convertesc la o anumită religie nu-și modifică personalitatea, ci își modifică obiectul pe care se concentrează. Oamenii în general nu se schimbă odată cu trecerea în vârstă, ci mai degreabă se temperează datorită părerii societății legat de cum trebuie să se comporte cineva la o anumită vârstă. Și lista poate continua.

Și dacă nu există schimbări de ce să ne mai străduim? De ce să mai luptăm? De ce să mai încercăm să progresăm dacă și-așa facem pași prea mărunți pentru a fi puși la socoteală? De ce să ne mai ascundem când am putea să ne asumăm cine suntem cu adevărat și să pornim de acolo? De ce să ne tot ascundem? Sau de ce nu reușim să ne modificăm comportamentul?

Deși celulele din corpul uman, globulele roșii și celulele pielii se reînoiesc, „neuronii, celulele care formează creierul și măduva spinării nu se regenerează.” (film Grey’s anatomy, sezon 15, episodul 21) Și atunci ce ne rămâne de făcut? Să ne resemnăm? Să adunăm frustrări? Să continuăm să încercăm?

O poveste din Talmud vorbește despre o persoană care este rugată să scrie pe o bucățică de hârtie cuvintele ”Nu sunt decât praf și cenușă”, să o pună în buzunar și să mediteze asupra sa. Apoi i s-a adresat o altă rugăminte acestei persoane: să scrie pe o altă bucată de hârtie cuvintele ”Întreg Universul a fost creat doar pentru mine” și să o pună în celălalt buzunar. Meditând la ambele realități vom înțelege că ambele sunt adevărate. „Până nu îmbrățișăm neființa absolută și lipsa de importanță, vom alerga pentru totdeauna după experiența de a fi cineva. Dar odată ce ne predăm faptului că suntem totul și nimic – odată ce integrăm ambele povești, mai presus de umbră și de lumină devenim ființe omenești întregi și integrate. Ne deschidem către lume – dincolo de ceea ce știm. Putem avea grandioasa experiență de a vedea că aparținem și că suntem parte vitală a întregului Univers.” (cartea Secretul umbrei de Debbie Ford, editura For You, 2006)

Aproape că zărim licărirea acelui vis pe care-l avem demult. Există însă o voce în interiorul nostru care mereu ne sâcâie spunându-ne: nu vei reuși niciodată! Fiecare pas pe care-l facem, fiecare mișcare pe care o realizăm se pierde fără direcție și scop. Tremurăm și simțim cum ne stingem încetul cu încetul… Dar știm că trebuie să tot încercăm, să ținem capul sus. De ce? Pentru că întotdeauna va exista încă un munte în fața noastră și mereu vom dori să-l facem să se mute. Întotdeauna va fi o luptă. Uneori va trebui să pierdem. Nu e despre cât de repede ajungem sau despre ce se află pe malul celălalt… e despre călătorie în sine. Viața e despre călătorie și nu despre destinație. Încercările cu care ne confruntăm, riscurile pe care ni le asumăm s-ar putea uneori să ne doboare. Însă nu ne lăsăm doborâți. S-ar putea să nu conștientizăm încă, dar acestea sunt momentele de care ne vom aminti cel mai mult. Așa că vom continua să mergem. Trebuie să fim puternici! Trebuie să continuăm, să tragem de noi, să ne forțăm! Pentru că mereu va exista încă un munte. și mereu vom dori să-l facem să se mute. Întotdeauna vor fi lupte și uneori vom învăța să și pierdem. Viața nu e despre cât de repede parcurgem drumul sau despre destinație, ci despre frumusețea călătoriei. (inspirație din piesa The climb, Miley Cyrus – The Climb – YouTube)

Nu poți spune că ești rău sau bun sau că viața e roz sau întunecată. Universul e plin de paradoxuri. Lumea pendulează între extreme. Oamenii posedă în ei mai multe culori. Depinde de ei ce vor picta cu ele. „Se pare că dacă sunt propice condițiile, neuronii se pot reface. Dacă iau o pauză de la operațiile obișnuite și se concentrează pe vindecare, au o șansă să crească din nou. Stă în firea omului să vrea să repare ce e stricat. Poate că nu e posibil să refacem exact ce am pierdut, dar în locul acela va crește ceva nou. E un proces îndelungat, dar este posibil… încet și sigur până când avem ce ne trebuie.” (film Grey’s anatomy, sezon 15, episodul 21)