Chiar ești căpitanul sufletului tău?

*articol scris de Roxana Borz și Pera Novacovici (www.edukiwi.ro)

Dacă ar fi să numesc un cuvânt care are puterea să miște totul din loc, sau să țină totul pe loc, să pornească războaie sau să instaureze pacea, să unească oameni sau să îi separe, să creeze absolut tot ceea ce vezi cu ochii sau să nimicească totul în jur, acela ar fi “emoția”. Da, ai citit bine. Poate este o afirmație curajoasă, dar, dacă te uiți în jur, tot ceea ce a fost creat vreodată și tot ceea ce face lumea să meargă înainte, să se comporte într-un anume fel, să reacționeze într-un anume fel, să fie săracă sau bogată, fericită sau nefercită, vindecată sau bolnavă este sistemul nostru emoțional.

Intrebarea este: “Suntem controlați de emoțiile noastre sau noi le controlăm pe ele?” Daniel Goleman vorbește în cartea sa “Inteligența emoțională” despre faptul că punem, ca societate, în mod greșit accentul pe IQ, ca standard de definire a excelenței în viață. Însă eu și cu tine am văzut sau am fost chiar noi elevi silitori, studenți care au învățat și au luat numai note bune, însă aceștia nu au ajuns neapărat la succes sau la o viață împlinită, fericită.

Ce face diferența între cei care au viața dorită și cei care alunecă pe o pistă greșită? Diferența o face lipsa de educație în privința emoțiilor noastre. Inteligența emoțională nu a fost în atentia maselor până destul de curând. La școală nu ne învață nimeni despre emoțiile noastre, în facultate nu e timp de așa ceva, iar la job nimănui nu pare să îi pese de ce simți tu și ce probleme ai acasă, ți se cere să fii productiv, să fii activ, să ai energie și să funcționezi conform.

Dar cum se face că acest lucru nu este posibil atunci când “te apasă” probleme din viața ta de acasă sau din viața privată. De ce nu ne putem debarasa de aceste stări emoționale care parcă vin cu noi peste tot? Aici e nevoie să privim la cum arată viața unui om cu răni sufletești nevindecate versus viața cuiva care a avut o copilărie fericită.

Și cel mai mare test este în relațiile de cuplu (dar problemele pot apărea și pe alte planuri). O mare suferință a oamenilor cu traume vine din relațiile disfuncționale. Dacă lucrurile nu merg bine în relația ta, acest lucru este un obstacol în calea succesului și fericirii tale, pentru că se hrănește cu energie și atenție de la tine, asemenea unei găuri negre.

Deși în plan global lumea a început să accepte ideea de inteligență emoțională și să afle mai multe despre ea, tot nu suntem încă maeștrii emoțiilor noastre. Mai degrabă ne trezim de foarte multe ori în postura de sclav al emoțiilor noastre. De câte ori nu te-ai trezit că ai reacționat extrem de puternic, cu furie și necontrolat la un anumit stimul, într-o anumită situație și apoi ai regretat? Apoi, când te-ai uitat în urmă la situație ai descoperit că lucrurile ți-au scăpat de sub control și era ca și cum nu ai putut avea claritate, ca și cum nu gândeai limpede, ca și cum un val de ceață s-a pus peste gândurile tale și te-ai trezit în mijlocul unei furtuni.

Când lucrurile s-au calmat tocmai ai realizat că ceea ce ai spus sau făcut nu mai putea fi luat înapoi și vina și rușinea dădeau buzna peste tine afundându-te și mai adânc pe o spirală negativă.

Oare dacă ai fi avut mai mult autocontrol, ai fi putut salva acea relație, acea prietenie sau acel post?

Unde se întâlnesc și unde se separă nevoia de autenticitate și exprimare liberă a sinelui, cu nevoia de a proteja relațiile noastre sociale, ca să nu rămânem singuri și neînțeleși?

Ce e mai important?

Să spui deschis, tare și răspicat ceea ce vrei, ceea ce ești, fără să îți pese de consecințe sau să ai mai multă disciplină în felul cum alegi să reacționezi, să răspunzi în situațiile cu miză?

Și unde stă ego-ul nostru în toate astea? EGO-ul este un lucru bun sau un inamic pe care ar trebui să-l ucidem din fașă?

Acestea sunt întrebări frecvente pe care poate și tu ți le pui. Cu siguranță și eu mi le-am pus. Am ajuns la concluzia că adevărul stă, ca întotdeauna, undeva la mijloc. Nu există un adevăr absolut. O singură cale. Însă încercând să caut răspunsuri, am ajuns la un adevăr al meu, pe care îmi doresc să îl respect.
Îmi pasă de oamenii de lângă mine, oameni pe care eu i-am ales. Îmi pasă în același timp și de mine, suficient de mult, foarte mult. Așadar imi pasă să mă exprim liber, să fiu autentică, să fiu vulnerabilă și să mă arăt așa cum sunt, reală.

Însă nevoia mea de autenticitate uneori poate ajunge la manifestări care nu sunt pe placul celorlalți sau știu că pot risca să îi rănesc prin pornirile uneori impulsive de a arăta ce simt, ce gândesc, ce vreau. Aici am decis în urmă cu mai mult timp și încă muncesc la felul cum aleg să răspund în fața situațiilor care îmi apasă pe butoane sau pur și simplu situațiilor stresante sau cu miză. Spun “cu miză” deoarece deseori cei care ne calcă pe bătături sunt totodată și cei cu care ne petrecem cel mai mult timpul sau pe care i-am ales să ne fie alături cât mai mult timp sau toată viața.

Partenerii de cuplu se întâmplă să cunoască atât de bine care ne sunt acele butoane vulnerabile și conștient sau nu, reușesc să le apese de fiecare dată. Însă de fiecare dată când acest lucru se întâmplă, avem o alegere de făcut. Să reacționăm imediat sau să lăsăm un spațiu pentru a răspunde versus a reacționa. Care este diferența?

Pentru a înțelege diferența dintre a răspunde și a reacționa trebuie să ne uităm la ceea ce ne provoacă să răspundem într-un anume fel. Și de ce suntem atât de diferiți în felul cum reacționăm, astfel încât privind în jur observăm că alte persoane care se află în fața unei situatii asemănătoare au cu totul alt răspuns și automat cu totul alt rezultat și bineînțeles, odată cu el, alte avantaje sau dezavantaje. Pentru a înțelege ce ne face să reacționăm, mai ales când reacția este una puternic emoțională:
furie,
agresivitate,
frica,
anxietate,
plâns,
țipăt etc.

E nevoie să acceptăm faptul că acolo, în spatele unei reacții atât de puternice, se ascunde un buton emoțional – o rană nevindecată de cele mai multe ori. Nimeni nu este responsabil de fericirea ta și nici de emoțiile tale! Nimeni nu a venit pe pământ să te facă pe tine fericit, oricât de mult ai crede că partenerul tău sau părinții tăi îți sunt datori să te facă fericit.

Dacă ești un om matur, un om care a trecut prin niște experiențe și care are niște dorințe în ceea ce privește viața sa, e nevoie să înțelegi chiar acum acest principiu, înainte de a merge mai departe. Este nevoie să îți asumi complet și nenegociabil responsabilitatea pentru felul cum te simți. Pentru că nimeni nu ne face să ne simțim într-un anume fel.

Noi suntem căpitanul sufletului nostru, noi suntem stăpânii (sau sclavii) propriilor emoții, care sălășluiesc în corpul, mintea și sufletul nostru. De aceea, e important să ne cunoaștem pe noi și să fim dispuși să dăm la o parte cortina, să vedem ce anume generează cele mai puternice (și uneori devastatoare) emoții ale noastre.

Era o gluma pe internet cu un pacient la psiholog. Pacientul spune ”Doctore, mama mea îmi apasă pe toate butoanele!” Doctorul răspunde: “Normal, doar ea le-a instalat acolo!” Corect! Dacă vrem să înțelegem rănile noastre emoționale, locurile din suflet și minte unde suntem cei mai sensibili și ușor de atins, uneori doar cu o vorbă sau o privire sau o absență de câteva ore, atunci trebuie să ne uitam în copilaria noastră.

Bineînțeles, asupra emoțiilor noastre își pun amprenta și cadrul social, religia, cultura, mediul în care am crescut și evoluat, prietenii pe care i-am avut, cercurile sociale, starea economică etc. Însă ce am observat ca punct de plecare este asta: secretul stă în relația din copilărie cu părinții noștri.

Cee ce ne dorim cu toții profund, și nu doar noi, oamenii, ci toate mamiferele, este să ne conectăm și să ne simțim iubiți. Când ne simțim iubiți și conectați la aparținătorul nostru, la cel de lângă noi, ne simțim în siguranță. Nu există pericol. Suntem calmi, liniștiți și fericiți.

Când aceste atașamente încep să devină șubrede, când celălalt este absent sau nu se îngrijește de noi, nu arată implicare emoțională, devenim nesiguri, speriați și alegem fie să dăm și noi bir cu fugiții spre un loc sigur în mintea noastră, măcar, fie sa incremenim, fie să forțăm și să cerem cu disperare un strop de iubire și atenție, ca să căpătăm iar un sentiment fragil de siguranță și protecție. Rădăcina acestor atașamente toxice (precum și a majorității problemelor din viața ta) vine din copilărie, din relația cu părinții noștri și din rănile de atunci, nevindecate.