NU ŞTIU

Nu ştiu decât o poartă prin care să te apropii,
Nu ştiu decât o poartă prin care mai poţi trece
Ca vântul care suflă şi tremură, doar plopii,
Dincolo e poetul… nemuritor şi rece.
Nu ştiu decât fereastra unde-a mişcat perdeaua
Nu ştiu decât fereastra pe care a trecut-o
Cu ochiul treaz al minţii călătorind „La steaua”
Ce n-o văd muritorii.

El singur a văzut-o!
Nu ştiu decât o apă ce ne priveşte fix,
Nu ştiu decât o apă cu pânze moi de ceaţă
Luntraşii n-au simbrie, slujesc aici pe stix
De mii de ani, cu toţii, numai o zi din viaţă.
Nu ştiu prin care poartă, de-un veac, El a plecat
Ştiu că se întoarce-n steaua ce numele i-a dat.
Şi tu, femeia mea…
Un clopot ce veghează schitul,
Un val tăcut ce-mbrăţişează Marea,
Un stol de pescăruşi ce întretaie zarea
Şi tu, femeia mea, cu ademeniri deşarte.
Un baldachin ce ne invită-ntr-însul,
Un soare cald ce ne surâde galeş,
Un ropot scurt de ploaie ce ne înfăşoară
Şi tu, femeia mea, cu unduiri fecioare.
Un asfinţit de mai ce ne cuprinde,
O lună ce ne umple de iubire,
Un cer înfloritor de stele,
Şi tu femeie, pântec de dumnezeire.