Pașaport spre adevăr

-Și zici că nu contează neapărat când ajungem la apartament?

-Depinde de ce întrebi. Nu există nicio condiție pusă dinainte, cum ar fi, ca să poți deschide sigiliul soarele trebuie să fie la zenit, așa că din perspectiva asta nu.

-Mă bucur că nu complici lucrurile.

-Totuși, dacă întrebi din perspectiva curgerii timpului, cu cât întârziem mai mult să ajungem acolo, cu atât se va reduce timpul pe care îl vom petrece după ce voi colecta… ce am de colectat din apartament.

-Am văzut seriale mai puțin misterioase. Ești o enigmă, pe bune.

August pășea încet bucurându-se de vîntul domol și rece.

-Deloc. Dar nu îmi place monotonia vieții. Nu îmi place să trec prin fiecare zi efectuând sarcini plicticoase. Așa că îmi place să le ofer un context mai larg, ludic.

-Sunt total de acord că e ceva ce doar tu ai putea să-ți imaginezi.

August citi banalul din ochii fetei.

-Greșesc cumva în ce fac? Merg la bancă să fac un transfer sau îmi imaginez că acel transfer odată făcut, la limită, va salva viața unui sat întreg.

Lea scăpă un hohot de rîse.

-Scuze, nu râd de tine. Dar ești prea serios și deloc ludic în ideile tale. Se vede că ai fost tare singur în copilăria ta.

-De ce o spui cu atâta siguranță?

-Atunci când ai prieteni mulți inventezi jocuri de echipă sau joci un fotbal, un baschet, mai știu eu ce. Când ești singur, ai la dispoziție un batalion de prieteni care îți vor asculta orice idee, oricât de trăznită ar fi aceasta.

Tânărul tăcu.

-Nu vreau să spun că e ceva rău în asta. Mi-am dat seama pentru că și eu am fost la fel. Când au trăit părinții stăteam prin Vlaicu aproape de Galleria mall. Și ea nu mă lăsa să-mi fac veacul cu puștanii de pe acolo. Mai târziu, când m-am mutat la mătușa nu am mai avut cu cine să mă joc. O vreme am stat într-o casă bătrânească pe o stradă uitată de lume. Am ajuns la bloc, dar pe atunci aveam deja vreo treișpe-paișpe ani și nu-mi ardea de jucat chiloțeii sau flori, fete și băieți.

-Asta ar însemna că ar trebui să ai o imaginație bogată.

Lea ridică din umeri.

-Nu mi-a prea plăcut cititul. Nici scrisul de compuneri. Dar nici matematica. Îmi plăceau chestiile practice, să-mi pun mintea la contribuție și să-mi murdăresc mâinile.

-Cu toate acestea presimt în tine o putere de a vedea dincolo de lucrurile monotone care ne înconjoară.

Fata clătină din cap.

-Deloc. Am un coleg care mi-a propus să-i citesc cartea pe care a scris-o și pe care vrea să o publice. I-am zis că nu-mi pasă de așa ceva. Mai ales că era o chestie cu folclor, zmei și balauri. Deși mai repede aș crede că el căuta să se bage în seamă cu mine.

-Fascinant!

-Vrei să-ți dau numărul lui? Sigur ți-ar trimite-o pe email.

-Respingi așa ușor aceste lucruri. Poate era o carte bună.

-Sigur nu era.

-Sau un iubit bun.

-Absolut sigur nu era.

August își simțea mîinile legate.

-Și tu ai laturile tale întunecate, enigmatice. Nu ești un puzzle care să fie dezlegat ușor.

-Acum iar vrei să mă flatezi pentru că ți-am închis gura. Vezi, încep să te miros deja.

August tăcu păstrând pe buze un zâmbet calm. Recunoștea dinainte o bătălie pierdută. Lea prinsese ocazia de a prelua controlul discuției.

-Apropo, îmi ziceai că te tot plimbi prin lume. Care e țara ta preferată?

-O întrebare foarte vagă.

Lea oftă. Strânse din buze și repetă.

-Care este țara care te atrage cel mai mult? Care îți oferă cele mai multe satisfacții, unde ai călătorit cel mai mult?

-Sufletul.

Rosti răspunsul fără să respire.

-Bravo, Lea, i-ai căzut în capcană.

-Vorbesc serios.

-Vorbești în dodii. Ți-am pus și io o întrebare simplă, banală, la care poate răspunde orice mucos de pe stradă. Sunt vreo două sute și ceva de răspunsuri la întrebarea asta și tu mi-l dai pe cel mai bizar.

-Sunt o sută nouăzeci și cinci de state recunoscute de către Națiunile Unite. Sau două sute șase națiuni olimpice. Bănuiesc că ți-am anticipat poanta.

-Thanks, Wikipedia. Nu m-ai scos nici măcar un pas din exasperarea mea. Nu știu niciodată la ce să mă aștept de la tine. Sau asta e tot din cauză că mergi în vacanță în sufletul tău?

August o privi în ochi zâmbind în tăcere.

-Desigur. Da, scoți din suflet întrebări încuietoare și povești nemuritoare.

-Sper că nu te superi, Lea. Sunt sincer în ceea ce spun. Sufletul… psihicul meu e locul pe care îl vizitez cu cea mai mare plăcere. Oriunde merg, pe orice continent m-aș afla, în orice țară aș merge, mă pot refugia înăuntrul meu.

-Asta-i tot o chestie mistică?

-Deloc. E vorba de acel monolog interior, acea analiză a ta. E locul în care te confrunți cu tine însuți, cu visele tale, cu dilemele, cu întrebările, cu eșecurile.

-Și de ce ai sta așa mult acolo?

-E o întrebare demnă de un om pragmatic.

Lea își aranjă trandafirul fixat în buzunarul de la piept al paltonului revenind mai apoi la August.

-Acum sunt eu cea sinceră. M-ai făcut să mă gândesc la Țara Sufletului de parcă ar fi o vale imensă pe unde mergi și te rătăcești hai hui pe cărări de munte. Și găsești ceva mai mișto decât îți poate oferi lumea de afară.

-Nu ești departe de adevăr.

-Dar de ce? Tot din singurărate?

August privi printre ramurile desfrunzite ale copacilor la grupul compact de părinți și copii care se distrau pe careul din parc.

-Poate la început te retragi acolo pentru că nu ai cu cine vorbi. Și tu te poți asculta și îți poți da sfaturi bune. Îți poți crea cel mai impresionant viitor. Poți vedea dincolo de banalul lumii. Țara asta promite să-ți ofere totul pe tavă.

-Și ar putea la fel de bine să te înșele.

-Nu.

-Ba da. Câți oameni nu se uită în sine și au impresia că sunt mai buni decât sunt în realitate? Cred că pot răsturna lumea pe când ei sunt de fapt niște simple marionete care nu-și dau seama că sunt manevrate de vise confuze.

-Sunt excepții probabil. Dar e și un loc unde se pot vedea minuni. Unde ceea ce este prăfuit, o epavă a trecutului redevine nou, strălucitor! Așa se naște speranța, Lea.

-Sau dezamăgirea. M-am înșelat de atâtea ori și mi-am spus că pot face mai mult, că pot face ceea ce visez. M-am prostit să cred în minunea care poate fi la doar o zi distanță de mine. Aproape mi-am întors lumea împotriva mea. Și apoi… am revenit cu picioarele pe pământ.

Se opriră. Mâinile Leei apăsau balustrada din beton încercând parcă să o distrugă în bucăți.

-Dezamăgirea și eșecul sunt parte a vieții noastre. Nici o victorie nu se naște altfel decât din pântecele prăbușirii.

Lea îi întoarse o privire arzândă lui August. Se treziră amintiri ce dureau prea tare.

-Hai să terminăm cu filozofeli ieftine. Uneori o dai în bară și acolo rămâi. Cu buza umflată. Cu mâinile goale. Cu visele făcute țăndări. Și atunci pentru ce naiba să mai încerci odată? Să mai speri odată? E o țară spurcată, care îți vorbește de minuni, dar îți vinde gogoși.

August o cuprinse pe după umeri. Ținând-o aproape simți un instinct patern greu de definit. În minte i se învârteau formule cu care ar fi putut să o consoleze.

-E o concluzie tare pesimistă, puștoaico. Nu pot să-ți promit că de acum va fi mai bine, sau că o să găsești gâsca cu ouă de aur. Te rog doar să crezi că mai rămâne loc măcar de o singură minune pe lumea asta.

-Aș vrea să o văd și pe asta! Ți-e îți este ușor să vorbești.

August aprobă.

-Da, încă îmi este ușor. Ziua e prea tânără ca să mă rănească. Dar mai sunt multe ceasuri până când mi se va da sentința.  

-Am înțeles. Hai să plecăm odată de pe mal, am impresia că mă podidește plânsul la fiecare vorbă. Hai să iuțim pasul.

Fragment din romanul Labirinturi de lut apărut la editura Gutenberg Univers Arad în 2020