Trăind clipa

Adorm în fotoliu, cu laptop-ul în mână. Şi nici nu mă mai mir când realizez că, din nou, eul meu evadează din mine şi o ia pe arătură. Sunt, de data asta, o femeie săracă, foarte săracă, nici după ce să beau apă nu am. Nici eu, nici bruta de bărbat alături de care îmi duc zilele. E un beţiv nenorocit. Bea şi ce avem, şi ce nu avem. Bea, când nu mai are ce, şi apa de la flori şi zice că-i rachiu. Bea pe datorie pe la toţi crâşmarii, şi pe care îi ştiu, şi pe care nu. Doar ce mai strigă vreunul după mine, că trebuie să-i dau banii. Dar, arde-l-ar focul de nenorocit, să plătească el, că pe gâtlejul lui se duce ţuica…

În fiecare clipă îmi vine să ridic – şi ca să n-o fac, îmi muşc limba până la sânge – către cer blesteme grele. Şi pentru el, şi pentru mama mea, cea care m-a dat după el. De, femeie singură, văduvă, a crezut şi ea că fac purici cu beţivul. Şi-a zis că e mai bine să-mi dea el să mănânc, decât să-mi dea ea. Dar ce, parcă eu stăteam degeaba acasă la mama? Îmi făceam veacul pe cuptor? Că numai eu ţineam coliba mizeră în care trăiam. Numai eu munceam, numai eu aduceam pâine în casă. Dar de la 16 ani, gata, nu m-a mai ţinut acasă. M-a dat după primul venit. Un beţivan… Parcă mi-a fost scris să mă înec în băutură, că şi popa care ne-a cununat a făcut-o pe o litră de vin, deşi a cerut o vadră. Cred că şi busuiocul l-a înmuiat tot în vin, de beat ce era şi ăla.

Auzi, bărbatul meu… Ăsta cu burdihan de bivol, când e de turnat în el… Şi, măcar dacă ar bea şi s-ar culca, atunci când vine acasă, în legea lui… Dar nu, vine de la cârciumă şi mă ia la bătaie. Al dracului cârciumar, că nu-i mai pune apă în vinul ăla. Parcă bea venin… E dezlănţuit. Dă în mine cu ce nimereşte. În loc să doarmă, fleoarţă beată ce se află, e mai în vână ca niciodată. Şi prind viteză, peste câmpuri şi peste văioage, sar gardurile de la vecini ca să scap, de zici că sunt Maricica Puică, nu alta. Dar i-am pus gând rău nenorocitului. Într-o noapte, când el o sforăi de să dărâme şandramaua, o să-mi fac eu bine curaj – nu ştiu, rad şi-o ţuică pentru asta, dacă trebuie – şi dacă nu ţi-l iau la o scărmănătură… Să vadă şi el, nenorocitul, cum e să te pocnească unul peste ochi şi peste tot, de fiecare dată când îi vine lui. Nu mai pot să rabd. Gata! 

Şi am ajuns la concluzia că e momentul să-i pun şi eu pielea în băţ. Fir-ar al dracu’ de trântor! Ce crede el, că-i duminică pentru el în fiecare zi şi pentru mine marţi, trei ceasuri rele mereu? Şi-mi fac eu curaj, că nu sunt cea din urmă muiere din tot Ploieştiul ăsta, în care trăiesc cu beţivul. Aşa e, bună-i pâinea, nu-i ca ceapa, şi nici vinul nu-i ca apa. Dar nici câinele flămând nu se mai teme de bătaie. Degeaba îi zic, de câte ori vine pe la noi, mamei că m-a pricopsit cu beţivul, în loc să-mi fi găsit şi mie un bărbat ca lumea, lângă care să pun capul pe pernă. Dar ei nu i se pare nimic rău că bea şi că mă bate. Căci, zice ea, aşa beau bărbaţii. Şi, mai bine un măgar care te poartă, decât un cal care te trânteşte. Da, să mă trântească, pentru că eu prefer să cad de pe un cal, fie şi mârţoagă răpciugoasă, dar nu de pe un măgar beţivan, ca ăsta al meu. Că-i glodul mai gloduros când te aruncă măgarul din spinarea lui… Nu l-ar mai răbda pământul să-l rabde! Şi, uite că degeaba clocesc eu gânduri şi încropesc planuri. El vine ca urgia de la turci, mă pocneşte de mă ameţeşte şi, când ridic mâna să dau, cu sete, pe cuvânt, şi eu, mă pune la pământ ca pe o năpârcă. Măcar i-am înroşit nasul, de zici că e o buburuză mare. Poate se umflă şi cade, umfla-s-ar tărâţa în el! Că nu mai pot să rezist şi am să fug în lume şi să stea mama cu el, dacă e măgar bun…

Dar uite că, deocamdată, mă leagă, nenorocitul, ca pe o vacă de-o duci la tăiere. Îmi pune juvăţul de gât şi mă târăşte prin târg, de se uită lumea la mine ca la ciumaţi… Cât mă ţine limba – şi mă ţine, ţine-mi-o-ar Dumnezeu, că e bună şi ea la casa omului! – urlu de ies vecinii, traşi în case, la odihnă, în porţi. Unii râd de li se umflă, să crape, guşile, alţii îşi fac cruci păcătoase cu mâna stângă, că în dreapta ţin pitacii pentru pâinea cea de toate zilele, dar unul nu intervine. Lumea e la fel mereu, ieri, ca şi azi. De ce să se mai mire cineva că, dacă te fură hoţul în tramvai, nu se bagă, neam, nimerica? Îţi ia geanta, poate să te ia şi pe tine, căci nu se amestecă nimeni. Ăştia suntem noi, românii. Şi o spun cu ciudă şi tristeţe. Ne facem că nu vedem. Aşa am fost de la Traian şi Decebal încoace. De ce să avem noi probleme cu justiţia, cu poliţia, cu…

Of, cu poliţia… Unde îmi eşti şi ce-mi faci acuma, poliţistule? Vezi, hălăduiesc naiba ştie pe unde şi gândul meu e tot la tine. De-ai veni… De m-ai suna… De m-ai căuta… De mi-ai da un semn… Nu ştiu dacă mă mai întorc şi de data asta de pe unde hoinăresc, dacă nu cumva, după atâta umblat, nu-mi rămân oasele şi sufletul pe aici, mai ales la cât mă loveşte fără milă animalul ăsta, dar vreau să ştii un lucru, iubire: azi te iubesc mult, mult mai mult ca ieri şi mâine, cu siguranţă, cu mult mai mult ca azi. Dacă nu mai vorbeşti cu mine, dacă nu mai am vreme să-ţi spun, dacă nu ne mai întâlnim niciodată, măcar să afli asta din cartea la care trudesc eu acum: te iubesc. Cât te iubesc! Şi aş dori, deşi ţi-e greu, ca naiba, să încerci să mă ierţi. Pe mine, pe Cătălina… Vreau să ştii lucrurile astea. Pentru orice eventualitate.

*fragment din cartea Trăind clipa