Prin bezna existenței

Undeva sus, pe un soclu înalt, dominând oraşul, se afla statuia prinţului Fericit. Placat cu aur din cap până-n picioare, având două safire sclipitoare drept ochi şi un rubin roşu pe mânerul spadei sale, edificiul beneficia de admiraţia trecătorilor. „E la fel de frumos ca şi cocoşii de pe acoperişuri, care arată direcţia vântului”, [1] „parcă-i un înger” [2] şi remarcile nu încetau în timp ce priveau minunata statuie: “mă bucur că există cineva fericit pe lume”, [3] murmură un om dezamăgit sau „de ce nu poţi fi ca Prinţul Fericit?” [4] îl dojenea o mamă cu bun simţ pe băieţelul care plângea după luna de pe cer. „Prinţul Fericit nici măcar nu visează să plângă vreodată.” [5]

Într-o noapte, o Rândunică poposi lângă o trestie din oraş de care se îndrăgostise. Prietenii ei plecaseră spre Egipt, însă ea rămase cu privirea cufundată în unduirile trestiei mângâiate de vânt. După ce văzuse că eforturile ei erau în zadar şi trestia nu-i dădea atenţie şi nu dorea să plece cu ea, Rândunica, dezamăgită, se hotărî să pornească spre Egipt. Zbură întreaga zi, iar spre seară poposi la picioarele statuii Prinţului Fericit. Tocmai când se bucura că are un culcuş de aur, o picătură mare de apă căzu peste ea. Curios era că nu existau urme de nori şi atunci, privind în sus, văzu ochii Prinţului Fericit înlăcrimaţi. Chipul lui auriu strălucind în lumina lunii era atât de frumos, dar în acelaş timp scăldat în lacrimi aşa încât Rândunicii i se făcu milă.

Întrebându-l pe prinţ de ce plânge, Rândunica află că privirea lui se oprise în anumite locuri ale oraşului unde văzuse cum oamenii săraci şi bolnavi aveau nevoie de ajutor. Răpus de milă pentru ei, stărui de Rândunică să mai rămână cu el încă o noapte şi încă o noapte până când Rândunica reuşi să ducă oamenilor necăjiţi rubinul de pe spadă, ochii de safir şi foiţele de aur ce înveşmântau statuia. Astfel Prinţul, cu ajutorul Rândunicii reuşi să readucă zâmbetul pe feţele nevoiaşilor din oraş. Însă zborul ei spre ţinutul cald fusese întârziat prea mult şi frigul o răpuse astfel că Rândunica se prăbuşi la picioarele prinţului, dându-şi duhul.

A doua zi, primarul se plimba prin piaţă însoţit de consilierii municipali. Când ajunse în dreptul soclului, ridică ochii spre statuie fiind uimit cât de jerpelit era Prinţul: „rubinul a căzut de pe spadă, ochii i-au dispărut şi nici poleială nu mai are… arată ca un cerşetor.” [6] Astfel Printul Fericit fu dat jos de pe soclu şi topit într-un furnal. Doar inima de plumb a Prinţului crăpată în două la moartea Rândunicii nu ardea şi atunci a fost aruncată la gunoi împreună cu trupul mort al păsării…

“– Adu-mi din oraş două lucruri din cele mai de preţ, ceru Dumnezeu unui înger! Iar acesta îi aduse inima de plumb a prinţului Fericit şi trupul Rândunicii.

„-Dreaptă alegere ai făcut! zise Dumnezeu. Rândunica va cânta de-a pururi în grădina Paradisului, iar Prinţul Fericit mă va proslăvi în cetatea mea de aur.” [7]

Ne începem alergarea cu un “a fost odată” şi povestea aparent fericită devine o dramă smulgându-ne lacrimi grele din ochi. Şi de multe ori, chiar dacă ne visăm în ipostaza personajelor întâlnite în poveştile copilăriei, constatăm că viaţa diferă întrecând orice imaginaţie.

Începem trăirea sub privirile admirative ale celor din jur la vederea chipului senin ce străluceşte de fericire asemenea prinţului din poveste. Menţinem flacăra emoţiilor pozitive până când ajungem suficient de maturi încât să observăm suferinţa din jurul nostru. Şi atunci am vrea să rupem din noi câte ceva pentru a alina durerile ce frământă locuitorii Planetei albastre. Şi o perioadă sacrificăm din timpul, din energia noastră, rupem bucăţi din noi şi împărtăşim şi altora proiectul acesta măreţ de a avea milă faţă de trecători. Toate acestea până când dezamăgirile vieţii devin prea greu de îndurat şi inima de plumb ni se frânge… Atunci începem să murim încetul cu încetul sperând ca ceva, undeva să lumineze bezna existenţei noastre, recompunându-ne într-o variantă mai bună.

Atunci când trecem printr-o încercare grea, cu toţii parcurgem cinci etape ale suferinţei. Negarea – pierderea este de neimaginat, ne vine greu să credem că e adevărat şi atunci închidem ochii şi spunem că totul e doar un vis prea urât şi deschidem ochii ca să ne trezim şi visul să dispară. Ne e frică să ne recunoaştem sentimentele şi decât să ne confruntăm cu realitatea preferăm să ne refugiem.

Revolta – când vedem că nu e doar un coşmar ne revoltăm, ne manifestăm faţă de toţi cei din jur, ne înfuriem şi învinuim. Privim cu nostalgie spre amintirile ce ne-au adus strălucirea în ochi şi zâmbetul pe buze şi ne revoltăm faţă de prea crudul prezent. Ne înfuriem pe noi, pe cei din jur, pe societate şi pe regresul ei în ce priveşte valorile şi tindem să nu mai apreciem nimic.

Târguiala – începem să negociem, să vedem ce putem accepta şi ce nu. Cerem îndurare, implorăm şi suntem în stare să dăm tot ce avem pentru încă o zi fericită. Comunicăm din dorinţa de a influenţa lucrurile în vreun fel şi din nevoia de a face o diferenţă în interacţiunile dintre noi.

Şi stând pe scena lumii în aplauzele mulţimii, înainte de a ţine un discurs care să fie savurat de auditoriul poleit de superficialitate, privim pentru câteva secunde în sus… Şi stând aşa pe scenă în faţa mulţimii nerăbdătoare şi privind în sus, putem alege fie să rostim discursul prostiei şi al nebuniei, fie să proclamăm înţelepciunea…

Când tocmeala a dat greş şi nu mai avem putere să ne revoltăm, ne cuprinde depresia, deznădejdea până când suntem siliţi să acceptăm că am făcut tot ce ţinea de noi, tot ce ne stătea în putinţă. Şi toată această goană a noastră înspre a face bine, a proceda corect şi a înfăptui lucruri mari ne aşteptăm să fie aplaudată sau cel puţin admirată. Dar ne simţim frustraţi şi deznădăjduiţi când nu suntem aplaudaţi şi, mai mult decât atât, nu suntem nici măcar aprobaţi. Binele, dreptatea şi valorile în general sunt aruncate undeva în colţuri prăfuite, în timp ce răutatea, cearta, lăcomia sunt apreciate de societatea de azi şi chiar mediatizate la maxim…

Depunem apoi armele şi intrăm în faza de acceptare. Simţi şi totuşi nu mai simţi… Sau nu mai îţi pasă… Te pierzi printre durere şi lacrimi şi înveţi să suferi… Înveţi să mergi înainte… Şi reuşeşti… Şi te bucuri că rezişti în ciuda durerii şi… cazi din nou. E cumplit că atunci când crezi că ţi-a trecut, te ia din nou de la capăt. Ai impresia că s-a dus şi revine iar. Şi din nou, de fiecare dată, îţi taie respiraţia…

Şi ni se pare că totul e deşertăciune şi goană după vânt şi că nu mai are rost să încercăm să fim atât de diferiţi când nici măcar nu suntem luaţi în seamă. Şi tindem să ne molipsim şi noi de boala secolului, învăluindu-ne în pseudo-valori doar pentru a ne afla măcar o clipă în lumina reflectoarelor.

Aşa cum scria şi Jane Goldman: “chiar dacă cineva greşeşte şi-şi pierde calea, aceasta nu-i pierdută pentru totdeauna. Cu toţii avem nevoie de ajutor câteodată… Şi pe cât poate fi de teribil, suferinţa aceea te va face mai puternic… dacă-i permiţi s-o-ncerci, s-o primeşti, te va face mai puternic decât îţi poţi imagina. Harul minunat pe care-l avem e să suportăm durerea fără să ne frângă şi astfel ia naştere cea mai umană dintre abilităţi: speranţa.”

Sunt cinci etape ale suferinţei şi ele se manifestă diferit la fiecare dintre noi: negarea, revolta, târguiala, deznădejdea, acceptarea. Când durerea e atât de mare încât nu poţi respira… atunci constaţi că trăieşti… şi aşa supravieţuieşti. Şi tot ce poţi face e să te laşi cuprins de ea atunci când vine… Şi s-o laşi să treacă. „Oasele se sfărâmă, organele cedează, carnea se sfâşie… Putem coase rănile, putem repara vătămările şi putem alina durerea… Dar când viaţa se frânge, când noi ne frângem, nu există ştiinţă, nu există reguli sigure şi rapide, trebuie să mergem mai departe simţind totul… Nu există ceva mai rău decât atât…  sau ceva mai bun.” (Shonda Rhimes)

[1] Oscar Wilde, Prinţul Fericit, ed. Z, Bucureşti, 1998, p. 5

[2] Idem p. 7

[3] Idem p. 7

[4] Idem p. 5

[5] Idem p. 7

[6] Idem p. 31

[7] Idem p. 33

sursă foto: Suferinta Sufleteasca: Manifestari, Cauze, Vindecare (gandireclara.ro)