Moise – un lider atipic

Într-o lume dominată de lideri politici corupți, într-o societate monopolizată de bogați influenți, într-o zonă condusă de administratori ce-și urmăresc interesele proprii și într-o comunitate cu lideri religioși ce doar proclamă în teorie spiritualitatea fără să o trăiască, nevoia cea mai mare a oamenilor este de adevărați lideri care să fie în stare să traiască ce spun și care să conducă omenirea în direcția corectă.

 „Aprecierea finală a oamenilor arată că istoria nu ia deloc în seamă rangul sau titlul cu care s-a născut omul sau slujba pe care a avut-o, ci numai calitatea faptelor sale.” (J. Oswald Sanders) Cu toate că a beneficiat de o educație aleasă, de disciplină la nivel înalt și de oportunitățile puse la dispoziție de însuși Faraon, Moise rămâne în istoria biblică cunoscut pentru tehnicile de leardership învățate în cei 40 de ani la oi, mai degrabă decât la curtea lui Faraon.

Rangul, titlul, cunoștințele, talentele, reputația și posesiunile materiale sunt cele care fac diferența în primă instanță în lumea în care trăim. Privind mai profund, vom observa că acestea sunt totuși elemente specifice liderilor obișnuiți care fie i-au influențat pe ceilalți într-un mod obișnuit, fie și-au folosit aceste caracteritici pentru a influența în rău. Cei care au făcut cu adevărat diferența implementând valori în cei pe care-i conduceau și transmițând principii care să rămâna au fost liderii motivați din punct de vedere spiritual.

„Liderul ideal este acela care aude vocea lui Dumnezeu care îl cheamă și îi conduce pe ceilalți conform acesteia.” (A. W. Tozer) Se pare ca dincolo de percepția omenească cu privire la caracteristicile unui conducător, ascultarea de voința divină propulsează un grup spre un nivel mai înalt al trăirii și nu spre atingerea unui standard obișnuit, banal și cu importanță de scurtă durată.

În antiteză cu această viziune, dacă oamenii zilelor noastre ar creiona un portret al liderului ideal, caracteristicile s-ar rezuma la elemente de natură materială, elemente ce țin de o imagine impecabilă (îmbrăcăminte asortată perfect, îngrijire, deținerea de instrumente de ultimă generație), elemente care trădează interesul liderului de a sta el în lumina reflectoarelor, a-și urmări propriul interes și a da bine, fără să mai conteze încotro se indreaptă populația.

Spulberând aceasta concepție, Biblia promovează în dreptul celor care conduc mai degrabă roadele Duhului (dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare etc), filozofiile cu privire la fericirea dumnezeiască (ferice de cei săraci, de cei blânzi, de cei ce plâng, de cei prigoniți etc), principiul umilinței (întoarcerea obrazului, a nu întoarce rău pentru rău) și nebunia propovăduirii crucii.

Astfel că toate acesta ar înfățișa un conducător înțelept, sârguincios, umil, dinamic, cu spirit de sacrificiu, curajos, plin de bun simț, cinstit, sincer, prudent, competent. Rezumand toate acestea la două caracteristici am putea spune foarte simplu; cu dragoste de Dumnezeu și cu dragoste față de semeni.

Mai mult decât atât, dacă liderul acesta apare și în “Luceafărul credinței” (Evrei 11 – „Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire.” Evrei 11, 24-26) este exact pe placul cerului și pentru binele grupului pe care îl conduce.

Primind timp de 12 ani o educație în temere de Dumnezeu din partea părinților, fiind crescut apoi până la vârsta de 40 de ani la curtea lui Faraon, având parte apoi de experiența pregătirii spirituale pentru a conduce poporul ales timp de 40 de ani în solitudine și petrecând apoi următorii ani conducând poporul Israel înspre țara Canaan, Moise dovedește că întreaga lui pregătire n-a fost în zadar mai ales prin altruismul de care dă dovadă („mai bine șterge-mă pe mine din cartea vieții”).

Având ca obiectiv principal călăuzirea acestui popor în direcția dorită de divinitate, Moise lasă interesele proprii deoparte, la un moment dat lasă chiar și familia deoparte, ignoră plăcerile lumii, ignoră orice altceva și își pironește ochii spre scopul proiectat de Dumnezeu pentru el încă dinainte de a se naște.

Acest om mare, și totuși care s-a făcut mic în ochii lumii, devine măreț din perspectivă divină, devine un om extraordinar care a știut să înfrunte critica și mofturile unui popor încăpățânat, care a mers mai departe indiferent de circumstanțe (pustie, locuri secetoase, Marea Roșie, animale periculoase etc) și care a făcut față imposibilului transformându-l în posibil. Față de acest slujitor care a exprimat esența răbdării, Dumnezeu, își manifestă aprecierea: „cel mai blând om de pe fața pământului”.

Ca orice om, Moise a avut și momentele lui de slăbiciune (omorârea egipteanului), a avut momente de cumpănă (lovirea stâncii de două ori în pustie când nu a dat apă), momente în care nu mai făcea față (atunci când se plângea în fața lui Dumnezeu de cârtirile poporului) și momente în care își dorea să renunțe.

Cu toate acestea, privind în ansamblu viața lui, vom observa că dincolo de clipe de slăbiciune pe care le avem cu toții, trăirea lui e marcată de îndeplinirea scopului ce-i fusese dat pentru viața lui: conducerea poporului înspre Cannan. În toată acestă umblare, experiența rugului aprins, primirea Legii pe munte, exprimarea momentelor de biruință prin cântări, minunile din pustie, rămân ca peceți ale legământului lui cu divinitatea.