Dileme la început de istorie

Dacă ar fi să străbatem scurta trecere a lui Abel prin viață, am putea rosti: „înțelepciunea e umilă pentru că nu știe mai mult.” (J.O. Sanders) În aparență avem de-a face cu un personaj care s-a remarcat prin ascultare – în ziua de azi acest lucru fiind confundat adesea cu lipsă de personalitate – și care a căzut în capcana mâniei fratelui său Cain sfârșind prin a fi omorât de acesta.

Privit prin ochii Atotputernicului, în Abel se oglindește umilință, blândețe, conștinciozitate, credință, seriozitate. Are o viață scurtă, dar singurul lucru prin care se face remarcat – jerta după placul lui Dumnezeu – îi stabiliște însemnătatea fiind plasat în rândul oamenilor credinței Noului Testament (Evrei 11, 4).

Fiul primilor oameni, Adam și Eva, – cei care au avut privilegiul de a trăi în Grădina Eden, într-un tărâm desăvârșit în care comuniunea cu Dumnezeu era cea mai apropiată – Abel, reușește să readucă un strop din această comuniune prin privirea admirativă a Creatorului (Geneza 4, 4).

Nu ni se dau prea multe detalii despre el, ni se spune doar că era cioban și e pus în antiteză cu fratele lui Cain, care era plugar, trasându-se astfel conflictul dintre bine și rău prezent încă de la început. „Cain și Abel ni se arată ca cele dintâi icoane preînchipuitoare ale omului religios din lume și adevăratului credincios. Născuți amândoi afară din rai, fiii lui Adam celui căzut, în firea lor nu era nici o deosebire.” (Lămuriri asupra cărților Genezei, Exodului și Leveticulului – C.H. Makintosh)

Cu toate că fuseseră plasați în același mediu, în aceleași circumstanțe și aveau același sânge, cu toate că aveau aceeași fire și aparent aceași viață, priviți în profunzimea lor vedem deosebirea principală: ascultarea de Dumnezeu. Și din contră, am putea spune că cel care trebuia să arate în viața lui manifestarea puterii lui Dumnezeu trebuia să fie Cain deoarece la nașterea lui sunt pronunțate cuvintele „am căpătat un om cu ajutorul Domnului” (Geneza 4, 1) și mai ales pentru că după ce greșește și se mânie, Domnul îi vorbește personal – Geneza 4, 7.

În ciuda acestor lucruri și în ciuda aparentei anonimități, Abel rămâne în istorie ca omul credinței, omul care aduce o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei și din grăsimea lor. La care Dumnezeu privește cu plăcere. Prin aceasta a căpătat mărturia că era neprihănit.

Jertfa lui Abel se vroia un simbol al jertfei lui Hristos (sângele = viața, grăsimea = însușirile cele mai bune ale ființei lui Hristos). Cu alte cuvinte, prin acest act se sublinia faptul că adevărul crucii este singurul mijloc prin care se poate obține iertarea păcatelor, nici un efort omenesc neputând să schimbe soarta muritorului.

Astfel, prin jertfa adusă de Abel se proclamă nimicnicia și păcătoșenia lui, prin credință acesta fiind dispus să accepte harul lui Dumnezeu care-l putea salva. „Istoria lui Cain și Abel pune în lumină îndeosebi faptul că fiecare din acești doi oameni era una cu jertfa pe care o adusese. Însemnat lucru nu era persoana care aducea jertfa, ci felul jertfei aduse. De aceea despre Abel citim că <<Domnul a privit cu plăcere spre jertfa lui. Căci prin ea a căpătat Abel mărturia că este neprihănit >>(Evrei 11, 4); asta ne arată destul de deslușit, care este adevărata temelie a păcii credinciosului și a primirii sale înaintea lui Dumnezeu.” (Lămuriri asupra cărților Genezei, Exodului și Leveticului p. 47 – C. H. Makintosh)