Trăind clipa

Hai cu mine în istorie! După ce am scris un pamflet, unde Mihai Viteazul, întemeietorul urbei în care stau, a descălecat, aşa, prin tunelul timpului, în actualitatea stringentă, ca să-i ia la refec pe mai marii vremii, că-i cade calul de pe soclu, a venit momentul să scriu, pe aceeaşi temă, o carte. Credeam că e o joacă, o provocare, un… nu ştiu, exerciţiu de tatonare a puterii. Dar, era primul volum al unui roman care avea nu doar să electrocuteze autorităţile, ci care urma să spună cititorilor săi, ieri, azi, mâine, mereu, o poveste fabuloasă de dragoste. După primul, c-aşa e-n tenis, sau în matematică, nu ştiu, a venit şi al doilea… volum. Pentru că trebuia să poarte, ca toate, un nume, i-am zis Trăind clipa. Mai jos, mi-am propus să vă duc în istorie, în urmă cu 400 de ani. Hai cu mine!

Cum a început totul? Când? De ce? Mintea mea nu face corelaţii clare. Nu reuşesc să fac, deşi mă străduiesc, scharf pe imagini. Nu descopăr în tot neantul în care mă aflu, în care am ajuns fără să vreau şi fără să ştiu, firul care să mă scoată la liman. Trebuie să fie un fir. Ştiu asta! Dar sunt în mine doar imagini neclare. Gânduri incoerente. Dureri ascunse. Nu văd, deşi scormonesc în propriu-mi eu, mai ceva ca arheologii în măruntaiele pământului, capătul firului. Nu e. Acum nu e niciun capăt.

N-am de ce să apuc ca să înţeleg. Ca să mă dumiresc. Ca să ştiu. Of… Dacă aş da de fir… L-o şti cineva, oare, în abrambureala asta? Cine naiba să-l ştie, dacă nici eu nu-l ştiu? Cert este doar că, de undeva, din neanturi nepătrunse de mintea omenească, pe fundalul unei veri blânde şi întârziate, ca o oiţă rătăcită, se iveşte pe retina-mi înfierbântată de angoase o localitate micuţă, cu aspect rural, vechi, prăfuit.

Se vede clar o vatră a satului, unde se află casele roşilor, cămărăşeilor şi călăraşilor ce-şi au rosturile aici, se văd şi casele mai mari, mai arătoase, ale neguţătorilor stabiliţi pe aceste locuri, odată cu înfiinţarea târgului săptămânal, se distinge, dintr-o ochire, micul schit de maici, unde cântă ba dulce, ba apăsat, toaca şi limba subţire a clopotului. Şi apare intempestiv privirii năuce, dar scormonitoare din mine, şi curtea domnească – da, curtea domnească în toată spledoarea ei – pe care-o întemeiase de curând pe aceste locuri acel mare şi năbădăios voievod, care avea să intre în istorie sub numele de Mihai Viteazul.

Vatra satului se învecinează cu câmpul de cultură, unde se află delniţele localnicilor, cu fâneţele, cu locurile îngrădite, unde se pune iarna fânul la uscat, cu păşunile, cu livezile întinse, cu viile nemărginite, cu loviştile, cu pădurea imensă, nesfârşită, care pleacă de-aici, din coasta satului, până hăt, departe, spre Giurgiu, cu Teleajenul curgând spre răsărit, la o aruncătură de băţ de sat, cu Prahova la apus, e drept, ceva mai departe de vatra satului, unde se află şi câteva mori de vânt…

Nimic din toate acestea nu-i pare necunoscut tinerei – o observ din prima că e înaltă, subţire, cu ochi verzi, de smarald, cu cozi groase cât braţul şi negre ca smoala lui Scaraoschi, cu piele catifelată, ca de piersică abia dată în pârg – care pornise dis de dimineaţă, pe căluţu-i alb, spre târgul din Târgşor.

Nu o miră locurile, nici oamenii, nici timpul în care se învârteşte. Altul decât cel în care am trăit eu… Nu o surprinde nimic. Nu i se pare nici bizar, nici aiurea nimic. E de acolo! E de-a lor! E de-a timpului aceluia! Nu lipseşte nimic din peisajul cunoscut ei, nu e nimic în plus. E îmbrăcată într-un frumos costum naţional, deşi nu pare, dacă îi iei seama bine, fată din popor. O trădează fruntea înaltă, boltită, iţită delicat de sub părul negru, ţinuta dreaptă, maiestuoasă, ca de domniţă, privirea aprigă, neîndoită, trupul de ciută, pielea de catifea, boiul de viespe, mâinile subţiri şi fine, neînvăţate cu munca şi dedate mai degrabă cu gătelile. Cămeşuica de la costum e din pânză albă, ţesută în casă, subţire aproape ca o părere, şi-nflorită, pe piept şi pe mâneci, cu acul, în nopţi de nesomn, cu mult roşu şi negru – o tarla întreagă – de acoperă subţirimea ca de pânză de păianjen şi nu se vede prin ţesătura fină nimic din ceea ce nu ar trebui să se vadă. Mijlocul îi e legat cu brâu lat, care o strânge cu temei şi forţă, de-o face şi mai subţire şi mai înaltă decât e în realitate, iar fota are râuri de stele maiestuoase, care urcă şi coboară frenetic, ca într-un joc. Dar, da, şi deghizată în ţărancă, fata nu îşi poate ascunde privirii unui cunoscător originea.

Lângă ea, pe jos, însoţind-o, păzind-o, nescăpând-o din ochi, de o parte şi de alta, se află un bărbat şi o femeie. Amândoi ţigani, amândoi în floarea vârstei. El, mic, pirpiriu, cu luciri viclene în ochii negri, cu nasul uşor coroiat, cu buzele groase, aruncate zbanghiu peste nişte dinţi de iepure. Ea, mai înaltă cu mai bine de un cap decât el, voinică, trupeşă, cu grăsimea revărsându-i-se printre fustele largi, creţe şi înfoiate, cu pletele încâlcite de atâta nepieptănat, împletite demult cu taleri zornăitori. Amândoi îşi târăsc a plictis picioarele prin praful lăptos al drumului. Bărbatul ţine de frâu, aproape zălogit, căluţul alb al fetei, şi paşii îi sunt târşâiţi şi greoi, ca de om bătrân, mai bătrân decât este. Femeia aproape că se rostogoleşte când păşeşte mai vioi, mai ferm decât el, deşi n-ai zice, şi îşi saltă din când în când, ca să aibă mai mult spor la pus pasul, fustele creţe şi înfoiate. Mai mereu duce, plictisită, nerăbdătoare, iritată, mâna streaşină la ochi, ca să privească în zare.

Mă apropii nevăzută, neştiută, nebănuită, zvâcnind frenetic dintre fantasmele albe, de ei. Şi, într-o singură clipită, fără vreun avertisment, fără vreo vorbă, înţeleg: eu, şi eu, sunt acolo. Sunt de acolo. Sunt, deşi de neînţeles, de neadmis, de neconceput, una cu tânăra aceea de pe cal. Sunt ea! Eu şi ea suntem una. O singură fiinţă. O singură femeie. Ne suprapunem, ne întretăiem, ne contopim. Mai multe nu pricep din toată această încrengătură, dar e timpul – şi sunt atât de dornică – să aflu, aşa cum e, aşa cum a venit peste mine, aşa cum a curs mai multă vreme, povestea…

─ Oleo-ho! făcu, la un moment dat, ţiganca. Ce te găsitără, jupâniţă hăi, să facem noi iar acumaşa, drumul pân’ la Târgu’ Nou, când poate am fi găsitără şi la noi, la Ploiesci, tot ce-ţi pohtea inimioara matale? Zaharea de toate cele nu era şi la noi? Şi nu găseam şi-n târg la noi pânze şi postavuri şi scorteici den abondenţă? Hori ai vrea să luăm de pe acolo strachine şi hoale? Hă, zi cu vorbe, jupâniţă!

─ Aşa jupâniţă, aşa! Dă teohizul lu’ padişah! Ha dreacu’ moiere, cu năravul ei, cu tot! Vrea să le ştie ea pă toate! Dacă aşa vrea jupâniţa să meargă, aşa merge…

─ Hiţi-ar limba ha dracu’, şi-ai hi să hii dă hafurisit, Partenie! Ce te bagi tu, ca mosca-n lapte? Ce, am vorghit cu tine? Ţine căluţul ăla ghine şi lasă fleanca aia de gură spurcată mai moale! Că dă nimic, nimicuţa nu eşti bun! Zi, jupâniţă Catalină dacă n-o hi cum zic io!

Tânăra de pe cal zâmbeşte îngăduitor – e obişnuită cu replicile dintre cei doi – cu gândurile în altă parte:

─ De, Partenică, ce să zic? Poate că Magdalina are dreptate. E bine uneori să-ţi ţii gândurile numai pentru tine. Să nu deschizi gura ca să le spui şi altora.

─ Haoleo, măria-ta, nu-i da hapă la moară, că mă taie de la tain, năbuna asta, şi mă face să postesc la ramazan, de-o să chice chelea dă pă mine!

─ Faci rebeliune cu mine, diavole, hă! Ia vezi c-acu’ rup ho jordie dân pomu’ ăla, şi-ţi scarpin schinările, de să-ţi meargă cele petice, nu alta! Ce, noi s’tem dă poveste pă haste dromori, pă care mergem acuşica? Ai înţeles?

─ Am înţeles, iubite al meu, agă!

─ Aşa…

Şi iar îşi scutură Magdalina fustele să se răcorească:

─ E zăduh mare, jupâniţă! Şi nu mai e chiar crucea verii, ca luna trecută când am mers, tot aşa, la Târgşoru’ ăsta. Domnia-ta mai poci dă cald?

─ Uideo, fă Magdalino! Că doar pă jupâniţa noastră n-o atârna cea slană, ca pă tine, să moară dă călduri! Nici mie nu-mi e cald, cum ţi-e ţie! Că şi eu sunt huşor, cum e jupâniţa noastră, ca un fulg! Huite colo, după lanu’ dă mazăre, e varza. Cu ea sameni tu! Şi ca pă varză-or să te mănânce iepurii. Hâc-Hâc!

─ Huo la hoase, muneginule! Stai că-ţi arăt eu ţie!

Şi, rupând o ramură dintr-un copac din imediata-i apropiere, Magdalina îl prinde pe Partenie cu mâinile ei mari şi începe să-i care:

─ Na varză, Partenie! Na! Na iepure, na! Mai zici?

─ N-o lăsa, măria-ta, că mă omoară nebuna! Ţine-o, înălţimea ta, ţine-o!

─ Gata, Magdalino, lasă-l! intervine tânăra zâmbind uşor. Îl doare şi pe el, că nuiaua ta e din acelea care muşcă în carne. Lasă-l, că nu mai zice!

─ Mai zici, Partenie?

─ Nu mai zic fă, nu mai zic, da’ nici tu nu mai da!

─ Aşa blestămatule, să nu mai zici! Că-ţi chică limba, dacă mai zici, şi o mănâncă dulăii de la curte.

Dar îi mai croi una cu jordia, ca pentru încheiere.

Se apropiau de Târgşor, când Magdalina, privindu-şi stăpâna, remarcă:

─ Da’ ce-ai, jupâniţă, mata, Doamne sfinte? Că parcă n-ai toţi boii acasă! Au te doare ceva? Au te-am supăratărăm noi cu vorba noastră, cea lungă şi năroadă? Că nu mai tace dracu’i hafurisitul hăsta! Vezi, Partenie, cum superi odorul cu vorbăria ta? Au ai hi dăocheată? Ia’ să te dăscânte baba, drăguţo, să-ţi treacă dăochetura! A plecat Catalina pă cărare, s-a-ntâlnit cu Leanca-n cale… Fugi dăochi, dântre ochi, dân zgârciu’ nasului, dân ficaţi, dân bojoci…

─ Ei, Magdalino, lasă cel descântec, că n-am nimic! Poate m-a obosit drumul!

─ E, alt’dată, zburai ca năluca şi nu mai hoboseai! Da’ dacă-i aşa, să-ţi hie dă învăţătură dă minte! Să comperi tot un feliu dă bunătăţuri ce-ţi vine să comperi din târg de la noi, nu de aiurea! Că de aia a făcut Mălai Vodă târg şi curte domnească la Ploiesci… Să nu mă mai duci, muiere bătrână şi galeşă, cum mă aflu, să bat coclaurile pân’ la Târgşor! Haşa să ştii şi să faci!

─ Ei, eu credeam că a avut el alte planuri cu înfiinţarea târgului ăstuia, dar dacă zici tu, Magdalino… Aşa o fi. I s-o fi pus lui Vodă la lingurică durere mare de şalele şi picioarele tale. Şi-a zis să te scape de efort…

Roi de gânduri zburătăcesc fruntea tinerei. A mea… Are o viaţă frumoasă, bună, invidiată de multe fete de vârsta ei, din care, însă, ştie, simte că lipseşte ceva. Cu desăvârşire. Aşa cum lipseşte, o ştiu, şi dintr-a mea. Numai că, dintr-a mea, o viaţă a secolului al douăzeci şi unulea, total diferită de aceasta de aici, lipsesc multe. Nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce fac, ce făceam, mă rog, înainte de intruziunea aceasta într-o lume necunoscută, nu ştiu nici de ce am venit aici. Dar, cert, ştiu că în viaţa aceea din care am plecat, aveam milioane de goluri, de lipsuri. de neîmpliniri, de angoase, de dureri, de resemnări. Le trag după mine ca pe nişte tinichele ce se află, oriunde m-aş duce.