Zăcămintele de poveste ale lumii. Cartea de nisip, Borges

Se pot spune multe în multe cuvinte. Pentru aceasta este nevoie de romane lungi, care intră în conștiința populară și datorită acestui fapt. Eu cred că acele mari cărți de la Mizerabilii la Ana Karenina sau Muntele vrăjit devin perene nu neapărat prin numărul mare de pagini, ci prin atmosfera pe care o creează. E o imersiune în lumea modelată de autor. Petreci zile sau poate săptămâni săpând prin paragrafe și la final ai un licăr de regret când se termină.

La capătul opus sunt povestirile scurte de multe ori reunite în volume cum este Cartea de nisip a lui Jose Luis Borges. În această situație autorul aruncă săgeți înflăcărate de idei care fie nimeresc ținta, fie se înfig în iarba gândurilor ce se mistuie în noianul de informații care ne potopește.

Borges aduce în acest scurt volum ce abia împlinește 200 de pagini o mulțime de idei incitante, născute dintr-o minte botezată în lecturi vaste. Revine de mai multe ori la aceleași izvoare care îi sunt aproape sufletului, dar le găsește un alt loc în acest puzzle literar ce ne prezintă realități la limita verosimilului.

Încă de la început prin povestirea Celălalt, în care Borges al prezentului se întâlnește cu o versiune mai tânără a sa dialogând și încercând să găsească puncte comune și străduind să ignore diferențele, facem un salt în oceanul viselor. Ulrica este o altă povestire în care granița dintre legendă și acum este aproape ștearsă lăsând loc totuși pentru pasiune.

În There are more things Borges vrea să-l omagieze pe maestrul ororii cosmice, H.P. Lovecraft și, deși folosește aceleași ingrediente e clar că nu era obsedat de subiectul său pentru a insufla acel element al angoasei în lucrarea sa. Secta celor treizeci reia un manuscris fictiv în care este descrisă o sectă creștină eretică ce-l preamărește în același timp pe salvator cât și pe trădător. Atât Oglinda și masca, cât și Undr reiau tema cuvântului încărcat de putere creatoare, un singur cuvânt suficient de cuprinzător pentru a îngloba toate categoriile vieții.

În total sunt treisprezece povestiri și nu știu dacă Borges a ales acest număr datorită conotației sau pur și simplu a fost o coincidență. Fiecare dintre ele este suficient de distinctă pentru a fi citită individual, dar sunt legate de unele idei comune.

Există acea nostalgie după o lume care a fost istorisită în legende și păstrată adânc în memoria lumii. Se regăsește și o ciclicitate a timpului, marcată de creșterea și descreșterea dragostei față de carte. Alte povestiri sunt mult mai constrânse de real, marcând ultimele zile ale unui asasin sau competiția academică dintre doi profesori, tranșată mai degrabă prin apelul la emoție patriotică.

Borges este versatil și profund fără a încărca rândul cu ornamente inutile. Totul este spus direct, chiar dacă uneori dialogul trădează intenția autorului în mod abrupt. Descrierile sale sunt bogate și deschid poarta imaginației înspre întinderile deschise sud-americane sau înspre tărâmurile geroase scandinave.

Cel mai mare rău pe care-l putem face este să trecem în grabă peste Cartea de nisip. La fel ca povestirea omonimă acest volum are pagini nemărginite. De aceea este o carte bună, pentru că îl face pe cititor să meargă un pas mai departe, să preia o idee și să o modeleze, influențându-l sau ajutându-l să privească lumea cu alți ochi. Cartea nu se termină niciodată, ci devine viață, devenind parte a lumii și completând-o.