Alexandra ARES- Prin ceea ce scriu, caut să ating imaginația celorlalți

Uneori cred că a trebuit să ne întâlnim, ca eu să primesc răspunsuri la niște  întrebări pe care nu i le-am adresat direct. Nu au legătură cu interviul. I-am cerut permisiunea la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț din această toamnă, organizat de Teatrul Tineretului, după lansarea cărții “Utopii pentru secolul 21”, să facem un interviu despre viața și cariera ei de scriitoare. După ce ne-am contrat pe niște situații, am luat masa împreună, așa am început să ne cunoaștem. Mi-a propus atunci să-i prezint cartea la Festivalul Internațional de Teatru “Liviu Ciulei”, de la Teatrul “Alexandru Davila” din Pitești. Nu eram sigură că ajung, din cauza programului meu încărcat, mereu am ceva de făcut la teatru, există neprevăzut. Nu i-am promis. Totuși,  eu am ajuns la festivalul din Pitești, unde am avut plăcerea să-i prezint cartea și să vorbeasc despre autoare. Alexandra Ares este o scriitoare extrem de talentată, frumoasă și tenace. Scrie cu aceeași pasiune romane, dar și piese de teatru. Putem spune, că plamaresul ei este bogat, pentru că are deja o operă, premii obținute, succes în România, dar și în America.

Monica ANDREI: Să vorbim despre cartea lansată în decembrie la două festivaluri, cel de la Piatra Neamț și cel din Pitești: “Utopii pentru secolul 21”. În cât timp ai scris cele trei piese de teatru?
Alexandra ARES: Mulțumesc pentru invitația de a oferi acest interviu. Am scris cele trei piese în patru ani, între 2020 și 2024: primăvara 2020, iarna și toamna anului 2023, cu mici revizii în 2024.

M.A.: Ce te-a inspirat când le-ai scris?

A.A.:Prima piesă, „Youthtopia”, am scris-o în timpul pandemiei, în 2020. Eram foarte preocupată de propria mortalitate, dar și de cea a celor din jur. În același timp, mă fascinau noile dezvoltări tehnologice, care împing omenirea spre un post-umanism în care sufletul și mașina se vor uni. Elon Musk spune că e doar o chestiune de timp, aproximativ 20 de ani, până vom putea încărca întreaga conștiință a unui om pe un cip, un cloud sau pe orice „device” se va inventa.

Cea de-a doua piesă, „Hotel Cosmos: Elon Musk merge pe Marte”, am scris-o în ianuarie 2023, după ce Musk a cumpărat Twitter și, în opinia mea, a salvat libertatea de exprimare în America, care intrase într-o formă de cenzură de tip stalinist. Știu că Musk a devenit între timp un personaj controversat, după apropierea de Donald Trump și după ce a început să reducă drastic sinecurile guvernamentale, dar în 2023 era eroul care restaura libertatea de exprimare. De fapt, rămâne una dintre figurile cele mai interesante ale începutului de secol.

Ca cineva care a copilărit în dictatură, sunt împotriva vocilor care cer cenzurarea părerilor incomode…sau pe care le consideră eronate.  Protecția discursului liber a fost inventată tocmai pentru a apăra ideile care par problematice sau controversate. Ideile asupra cărora există consens nu au nevoie de protecție. Dacă ostracizăm  tot ce nu ne convine cu diverse etichete și blocăm exprimarea lor instaurăm o dictatură in care diversitatea e bună câte vreme se aplică nuanțelor de gri a ideilor acceptate. Exact ca în  comunism. De ce trebuie protejat ceea ce azi se etichetează drept discursul urii? Pentru că de-a lungul istoriei toate ideile revoluționare au fost considerate eretice, fiind penalizate cu ostracizarea, închisoarea și chiar moartea. Orice idee nouă care contrazice consensul și împinge lumea înainte pornește sub stigmatul ereziei, chiar dacă azi e o erezie laică, politică, nu religioasă.

Revenind la titlul piesei cu Musk, a venit dintr-o scenă din „O bunică de milioane”, scrisă în colaborare cu tatăl meu, Dinu Grigorescu, montată la Teatrul Dramaturgilor, în regia Teodorei Câmpineanu. În scenă apărea o firmă luminoasă cu „Hotel Cosmos”. M-am întrebat ce piesă aș putea scrie cu un astfel de titlu. Deseori pornesc de la titlu.

A treia piesă, „Banca Imaginației”, am scris-o tot în 2023, în toamnă. A fost un an foarte creativ, la fel ca 2025, când am scris două piese noi, nepublicate încă: „Haute Couture” și „Greutatea Națiunii”. Și aici am pornit de la titlu. Piesa este o alegorie despre planeta „Reveria”, simbol al României, aflată în competiție cu planeta „Belveria”. Acolo imaginația e o doamnă în alb, iubita lui Dumnezeu, care e ucisă chiar la început de o forță misterioasă. Urmează o anchetă de tip „noir”, în paralel cu o serie de consecințe dramatice care zguduie planeta, până când imaginația este restaurată. Aceste consecințe sunt analiza critică și satira indirectă a societății contemporane.

Cele trei piese au avut spectacole-lectură la New York imediat ce le-am terminat, iar „Youthtopia” a primit Premiul Academiei Române în 2024 pentru anul editorial 2022, când a apărut în volumul „Alexandra Ares: Teatru”, la Editura Academiei Române. Deoarece cărțile editurii nu pot fi comercializate, am decis să includ „Youthtopia” în noul volum de la Editura Junimea.

M.A.: Câte romane ai publicat și care este ultimul tău roman publicat?
A.A.: În SUA am publicat o nuvelă, „The Other Girl”, care a câștigat Premiul „Next Generation Indie Awards”, și două romane, „Dream Junkies” și „My Life on Craigslist”, care sunt încă pe Amazon. Cea din urmă a fost primul roman din lume despre online „dating”. L-am scris în doar 6 săptămâni și a fost comercial, cu 16,000 de „downloaduri” în cel mai bun weekend și o prezență în top 20–40 Amazon pentru romane satirice.

Cele două romane au apărut în România sub titlurile „Visătoarele” și „Viața mea pe net”, la Editura „Polirom”. Acum nu mai sunt în librăriile românești, dar se pot comanda la Anticariat Unu, iar dacă nu sunt în stoc, se pot pune pe „wishlist”.

Între timp am mai scris două romane, „London Keys” și „The Coppersmith Lover”, un modern „remake” al „Lady Chatterley’s Lover” în New York, cu un „twist”. Sunt două romane mult mai rafinate literar, la care am lucrat (cu întreruperi) mulți ani. Am și „Povestiri din Manhattan”, un set de povestiri cu personaje interconectate, care mi-e foarte drag. Caut editori cu buget real de promovare și distribuție de vârf. Încă nu i-am găsit.

M.A.: Consideri că ești o autoare cu succes la public?
A.A.: Romanul în care nu am mizat deloc pe cartea românească, cu personaje 100% americane, „My Life on Craigslist” / „Viața mea pe net”, a avut succes la publicul american. Cel cu eroina originară din România („Dream Junkies” / „Visătoarele”) a avut mai mult succes aici. În general, fiecare țară are preferințele ei. Succesul la public și cel de prestigiu critic merg în direcții stilistice diferite, greu de balansat, dar nu imposibil. E un ideal la care încă lucrez. Trebuie să spun că orice dramaturg sau romancier nou este ca un brand nou de săpun: poate să fie fabulos, dar dacă nu ai buget de marketing și nu e pe toate rafturile, lumea cumpără tot „Dovë” și „Palmolive”. De aceea, lansarea unui artist nou trebuie făcută cum trebuie, cu promovare; altfel este ratată.

M.A.: Cum a primit publicul de la Piatra Neamț ultima ta carte “Utopii pentru secolul 21” ? Dar cel din Pitești?
A.A.: Am avut deja cinci lansări, pe lângă cele menționate de tine, și la Bookfest, la FNT și la festivalul de la Târgu Jiu. Spre bucuria mea, publicul le-a primit cu interes, ca pe o boare de aer proaspăt.

M.A.: Pentru cine scrii?
A.A.: Pentru mine și pentru oamenii ca mine, care doresc piese noi și inteligente, care discută critic temele prezentului fabulos pe care îl trăim și ale viitorului tehnologizat spre care ne îndreptăm. De fapt, îmi aleg subiectele cu mare grijă. Caut subiecte care mă pasionează, dar care sper să fie relevante și pentru marele public. Sunt conștientă că se scrie foarte mult și că cititorii sunt asaltați de o ofertă enormă. Un om normal nu citește mai mult de 10 cărți pe an dacă le citește și pe acelea, iar competiția pentru atenția lui este globală, practic are de ales din milioane de cărți.

M.A.: Ce ți-e mai ușor să scrii: piese de teatru sau romane?
A.A.: Dacă mă întrebi direct: romanul e mult mai greu. Unele ies dintr-o suflare, altele iau 10–20 de ani. E o chestiune strict tehnică. Un roman cere susținerea unei structuri lungi, coerente și tensionate, pe zeci de mii de cuvinte (80,000–120,000 sau mai mult). În România și Franța multe nuvele trec drept roman, dar pe piața de carte din SUA un roman trebuie să aibă obligatoriu peste 60,000 de cuvinte, de obicei în jur de 80,000. Trebuie să menții ritmul, vocea, perspectiva, arcurile personajelor, logica narativă, stilul și fiecare propoziție impecabilă. În general, ești tentat să scrii strălucit pasajele pe care le iubești, mai dificile, dar se pot strecura neglijențe tocmai în pasajele ușoare. Orice slăbiciune se vede imediat, de la paragraf la paragraf. E muncă de arhitectură combinată cu precizie de ceasornicar.

Teatrul funcționează pe arhitectura dialogului. Nu ai descrieri, nu ai pagini întregi de interioritate, nu ai povara unui fir narativ întins pe sute de pagini. Constrângerile sunt altele: tensiunea dintre replici, ritmul scenelor, subtextul. Dar volumul de text și complexitatea logistică sunt mai mici. Așa că romanul e mai greu, teatrul e mai expus. Dacă un dialog e prost, totul cade instant.

M.A.: Cum te-ai apucat să scrii teatru?
A.A.: Au fost trei etape. Prima, în adolescență, când aveam la dispoziție biblioteca impresionantă de teatru a tatălui meu, și am început să scriu câteva piese scurte. Trebuie să mărturisesc că și fratele meu a avut acces la aceste cărți speciale, dar nu l-au interesat. Deci accesul la o bibliotecă de teatru e important, dar nu suficient. În decembrie 1989 trebuia să debutez în Revista „Teatrul” cu o piesă scurtă, dar a venit revoluția, a picat revista și mi s-a închis drumul. Am intrat la Teatrologie, unde, spre deosebire de secția Filmologie-Scenaristică, se punea accentul pe tocit diverse istorii și teorii, nu pe creație. M-am orientat apoi spre televiziune, pentru că nu voiam să merg pe drumul teatrului după ce văzusem de la tatăl meu cât de greu este să supraviețuiești ca dramaturg și cât de greu e să fii jucat.

În televiziune distanța de la idee la execuție e mult mai scurtă și ai echipe întregi care te susțin. Paradoxal, în anii ’80 era mai bine să fii dramaturg decât azi, în capitalism, când ar trebui să fie invers. Drepturile de autor erau mult mai mari până în 1989: 20% la sediu, în București și 15% în turneu, iar spectacolele se jucau mult mai des. Azi sunt doar 6%. Multe teatre din România plătesc doar un mic avans și nu plătesc „royalties” deloc. Regizorii primesc o sumă de câte ori se joacă spectacolul, dar autorii în general nu. Înainte de revoluție un autor își putea cumpăra o Dacie din drepturile pentru o singură piesă jucată constant unu–doi ani.

A doua etapă a fost în 2005, când m-am apucat serios de scris, chiar din luna ianuarie, și am intrat într-o perioadă de nebunie care durează deja de 20 de ani. Am scris prima mea piesă („Waking Beauty”) într-o pauză de scris în timp ce lucram la primul roman („Dream Junkies”). Lucrasem ani buni la CBS News, numai reportaje gen „Actualități”, și am simțit brusc nevoia să mă întorc la scris, la artă. Am trimis piesa la Teatrul „I.C. Nottara”, unde fosta mea colegă de Teatrologie Marinela Tepuș era directoare. Nu mi-a răspuns la email, nici măcar de politețe, deși piesa venea cu recomandare de la un mare scriitor american, laureat și cu “Pulitzer” și cu „Oscar”. Așa că am lăsat teatrul și am mers pe roman următorii zece ani.

A treia etapă a fost după întoarcerea în România, în 2018–2019. Tatăl meu înființase un teatru independent, „Zamora”, la Sinaia. I-au jucat o piesă, pe care și-a regizat-o excelent, singur. Mi s-a părut că piesa putea fi rescrisă mai bine. Așa s-a născut comedia „O bunică de milioane”, scrisă în 4 zile, ca un anti-„Regele Moare”. Un fel de „Regina-nu-vrea-să-moară”. Eram foarte obosită psihic, după efortul susținut de a scrie proză într-o altă limbă decât cea maternă. Teatrul mi s-a părut mai ușor și am vrut să continui să scriu, să îmi canalizez altfel creativitatea. Un efort mai mic după ani de epuizare mentală.

Așa că în ultimii opt ani am scris piesele: „O bunică de milioane”, „Week-end la mare”, „Youthtopia”, „Cine l-a ucis pe Apollo?”, „Hotel Cosmos: Elon Musk merge pe Marte”, „Banca Imaginației”, „Frumoasă și Cool”, „Haute Couture” și „Greutatea Națiunii”. Deci, cu 9 piese de teatru lungi, 4 romane, o colecție de povestiri și o carte biografică despre Sam Shepard, pot spune că am deja o operă.

M.A.: Câte piese de teatru au devenit spectacole în România și unde anume?
A.A.: Piesele mele scurte „Stația” și „Magazinul de bărbați” s-au jucat cu succes la teatrul independent „Zamora”, cu turnee prin țară, inclusiv la Teatrul Dramaturgilor Români. Au avut și spectacole lectură la New York. “Frumoasă adormită și trezită” („Waking Beauty”) a fost montată la Teatrul Național Radiofonic în 2019, în regia Dianei Mihailopol, producător Domnica Țundrea. A ieșit un spectacol rafinat, polifonic, care simt că mă reprezintă. A fost nominalizat la premiul UNITER pentru cea mai bună piesă radiofonică. Actrița Nicoleta Lefter a primit un premiu european de debut pentru rolul principal, Onda.

Aceeași piesă, rescrisă pentru publicul din 2025 în versiunea „Frumoasă și Cool”, s-a jucat într-o coproducție între Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești și Teatrul Național „Satiricus” din Chișinău. „O bunică de milioane”, scrisă cu tatăl meu, s-a jucat la Teatrul Dramaturgilor Români. Iar cele 3 piese din „Utopii” au avut spectacole-lectură la New York, chiar în anul în care le-am scris.

 „Youthtopia” era cât pe ce să fie montată la TNB sub directoratul lui Mircea Rusu (semnasem un precontract și eu și regia), dar a fost eliminată fără menajamente (și din nou fără politețe) de noua conducere. Lipsa politeții pare să fie o boală națională. Americanii sunt foarte prietenoși, deschiși și politicoși. De fapt, toți anglo-saxonii.

M.A.: Conduci revista “Rinocerul”. Cum te descurci? Care sunt problemele reale ale unei reviste azi?
A.A.: Greu. Principala problemă este finanțarea și găsirea de colaboratori de calitate, dar benevoli. Nu există programe guvernamentale care să sprijine real revistele de cultură independente, iar legile par scrise doar de oameni care au lucrat la stat. Anul trecut am aplicat la bursele de minimis ale Ministerului Culturii. O birocrație cumplită, timp de șase luni. Fiecare articol necesita trei referate, fiecare bon de un leu genera alte justificări, alte referate, alte acte. Pe parcurs, am aflat cu stupoare că nu putem primi niciun ban, nici eu, nici tatăl meu, nici pentru munca asiduă de derulare a proiectului, nici pentru munca de management a revistei, și nici chiar drepturi de autor pentru articolele noastre, care reprezintă cam jumătate din revista tipărită și majoritatea versiunii online. O aberație, cu atât mai mare cu cât facem revista de 7 ani, regulat. În plus, dispariția chioșcurilor din București a condamnat revistele tipărite la o moarte lentă. Online, toată lumea citește gratis. Mai nou, există un surplus de informație nefiltrată pe rețelele sociale și interesul pentru cultura autentică s-a redus mult.

M.A.: Ce înseamnă scrisul pentru tine?
A.A.: Primul roman a fost o formă de terapie. Acum, scrisul creativ este o plăcere și o evadare. Uneori mă simt ca personajul central din filmul „Whiplash…”.  Mă pasionează din ce în ce mai puțin să scriu cronică de teatru.

Teatrologia a fost un „gateway drug” într-o perioadă de căutări. A rămas un lucru la care mă pricep, pentru că am studii de specialitate, și tind să scriu cronici mai degrabă “aplicate”, nu eseistice. Dar simt că îmi consumă un timp prețios pe care aș prefera să-l aloc scrisului creativ. De aceea încerc, pe cât pot, să scriu preponderent despre texte noi și artiști noi, ca să-i ajut să fie descoperiți (când simt că merită), nu despre spectacole comerciale care se vând singure, sau a nșpea montare a unui text arhi-cunoscut a unui regizor care mizează pe popularitatea deja existentă a unui text. Sunt mulți alți critici care au timpul necesar să compare diverse viziuni ale acestor texte ‘fixe’, de repertoriu, așa că îi las pe ei. Cronica de teatru, fiind preponderent neplătită, a devenit în ultimii ani un fel de public service. Câți regizori sau scenografi lucrează gratis?

M.A.: Una dintre piesele din volum a fost premiată de Academia Română în 2024. Cum ai primit vestea?

A.A.: A fost absolut neașteptat. Știam că Premiul „I. L. Caragiale” este acordat extrem de rar în ultimii ani. Mai mult, el recompensează genul de dramaturgie serioasă, cultă, care din păcate este evitată de teatre în favoarea comediilor cu succes facil la public, dramatizări de filme și romane celebre.

A fost, așadar, o onoare imensă și o bucurie pe măsură. Dar cea mai mare satisfacție vine din faptul că oamenii care nu mă cunosc rezonează sincer cu textul meu. Iar când acești oameni sunt intelectualii de vârf ai unei țări, bucuria este cu atât mai profundă. Aici o menționez doar pe marea poetă Ana Blandiana, pe care o admir enorm încă din copilărie.

A fost și o mare șansă. Am observat că fiecare cititor – inclusiv colegii mei din secția de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor – vibrează la lucruri diametral diferite. Faptul că gustul unui juriu s-a aliniat perfect cu ceea ce am scris este o convergență rară.

https://portal.revistatimpul.ro/blog-andreimonica/actrita-mariana-danescu-in-teatru-si-film/

M.A.: Ce înseamnă un premiu pentru tine?
A.A.: Depinde de premiu. Dar orice premiu aduce bucuria recunoașterii, cuplată cu realizarea că e și o chestiune de noroc, să ți se deschidă o ușă într-o lume, care deseori ți le închide.

M.A.: Sunt necesare premiile?
A.A.: Chiar dacă ierarhiile în artă conțin inevitabil un grad de subiectivitate, premiile recunosc munca și talentul unor artiști care au sacrificat enorm pentru acest drum cu spini al artei. Ideal, funcționează ca o scrisoare de recomandare pentru cititori, edituri și teatre. De aceea nu trebuie diluate cu premii, care se dau pe prietenie sau interes, pentru că își pierd reputația.

M.A.: Proiecte de viitor: despre ce mai scrii?
A.A.: În secunda de față doar la revizii. Dar 2025 a fost unul dintre cei mai creativi și productivi ani din viața mea. Am scris două piese noi, cu variante în engleză („Haute Couture” și „Greutatea Națiunii”) și mi-am tradus „Povestiri din Manhattan”, o colecție la care lucrez de peste zece ani. Am făcut și multe revizii la două romane în engleză: „London Keys” și „The Coppersmith Lover”.

Traducerea povestirilor din Manhattan din engleză în română mi-a dat câteva idei noi, iar în ianuarie–februarie 2026 vreau să le încorporez în manuscrisul original, o muncă de detaliu, să compar propoziție cu propoziție, două texte de 84,000 de cuvinte fiecare, în 2 limbi—sper să am răgazul să o depun.

M.A.: Care e cea mai mare bucurie a ta?
A.A.: Să încep un proiect nou și să am timp să mă dedic lui. A doua este să-l văd pe scenă sau în librării, văzut, citit și apreciat. Nu caut o apreciere rece și intelectuală, ci să ating puțin imaginația celorlalți și să îi las cu puțină lumină în suflet.

M.A.: Cum te relaxezi?
A.A.: Când e vreme bună îmi place să fac plimbări lungi în natură. Iarna îmi place să urmăresc filme americane alb-negru din anii 1920–1950, pe telefon, și apoi să citesc pe Wikipedia viețile acelor artiști uitați, nu doar actori, dar și scenariști și regizori de mare talent care au căzut în obscuritate totală.

Multe filme noir de categoria B au o sensibilitate și o eleganță care lipsesc azi filmelor de categoria A. Îmi oferă și o mare lecție de modestie: după ce dispărem, rămâne doar opera, independent de noi, ca niște copii care pleacă în lume și își croiesc propriul destin.

Filosofia asiatică spune că singurul lucru care ne aparține este munca în sine. Nu avem nici un drept, de fapt, la roadele ei, care depind de factori externi, aleatorii. Uneori creatorii se bucură de aceste roade, dar de cele mai multe ori nu. Datoria lor este doar să aducă opera pe lume.

M.A.: Interesantă observație…

A.A.: Principiul „Nu ai dreptul la roadele muncii tale” este un concept esențial, numit Karmaphala Tyaga, din Karma Yoga, prezent în Bhagavad Gita. Și Zen-ul împărtășește aceeași perspectivă asupra detașării de ego și de rezultate. Ambele converg în ideea că satisfacția adevărată vine din acțiunea bine dusă la capăt, nu din reacția lumii la ea.