Claude DEBUSSY și lumea lui din la Belle Epoque

Claude Debussy, compozitorul francez care a trăit între 22 August 1862 și 25 March 1918, strălucește prin compozițiile sale, în Parisul din la Belle Epoque, lumea frumoasă și pașnică sinonimă cu timpul istoric al fericirii, al bucuriei de a trăi. Trăiește într-o societate a spectacolului, marcată de lumea boemă cu artiști veniți din toată Europa, pentru că iubesc viața și Parisul, precum și Montmarte cu vraja înșelătoare a opiumului și absintului, cu politicieni care iubesc paradele de salon mai mult decât cele militare și politica. E Parisul aristocrației cu Afacerea Dreyfus.

Studiază pianul de la 10 ani și Conservatorul, însă devine celebru spre 40 de ani, în 1902, când are loc premiera “Pelléas et Mélisande”. Titanul scenei muzicale, influențat de poezia lui Stéphane Malarmé, scrierile lui Edgar Allan Poe, scrie lucrări pentru pian, muzică de cameră și simfonii.

În 1900 Debussy îl invită pe Ravel acasă și-i interpretează fragmente din “Pelléas et Mélisande”, opera la care trudea de șase, șapte ani. De atunci, se leagă între ei o prietenie pe viață. Raol Bardag lucrează cu Ravel la transmiterea „Nocturnelor” ale lui Debussy, la două piane și este auditor la cursurile lui Fauré.

Ca să câștige bani, până să devină cunoscut, Claude Debussy  interpreta muzică prin vechile saloane ale Parisului, mai ales la Prințesa de Polignac, care avea o încântâtoare vilă, Hôtel Polignac.Norocul îi surâde în 1901, când directorul Operei Comice din Paris, Albert Carré, îi preia opera “Pelléas et Mélisande” în teatru. Adaptarea pentru scena lirică a piesei simboliste scrisă de Maurice Maeterlinck, este povestea unei iubiri interzise. Prințul Goland o găsește în pădure pe Mélisande, se îndrăgostește de ea, o vrea de soție, însă de frumoasa tânără se îndrăgostește și fratele lui Goland, Pelléas. Iubiții trezesc suspiciuni prințului, acesta își ucide fratele și o rănește pe Mélisande, care va muri până la urmă.

Debussy ale cărui gusturi înclinau spre simbolism, prețuind credința lui Maeterlinck, că arta trebuie să reprezinte misterul, nu prea e de acord cu se se întâmpla în scenă, căci opera sa e montată într-un cadru oniric: liniște ireală, multă ceață, turnuri la malul mării, valuri, susur de apă curgătoare, mult mister.

Maurice Maeterlinck dorește ca amanta sa franceză, Georgette Leblanc, să interpreteze rolul Mélisande, însă compozitorul o preferă pe Mary Garden, prim- soprană la Opera Comică Paris. Disputa distribuției duce la un proces în epocă și pe Debussy cu nervii la pământ.

La teatru, repetițiile durează 15 săptămâni, Meterlinck pune la cale o farsă, după pierderea procesului. Oferă spectatorilor în ziua repetiției cu public un rezumat deocheat al acțiunii.  Lumea chicotește, își dă ghionturi și coate, se aud râsete în hohote, în sala de spectacole.

Premiera nu e un dezastru, dar niciun succes rezonabil, însă de atunci, Claude Debussy e catapultat în lumina reflectoarelor și a presei pariziene. Spectacolul se joacă cu sala plină până la o suta reprezentație, adică până la Primul Război Mondial când se închid teatrele. Ravel, prietenul lui Debussy, participă la primele 14 dintre ele, aplaudă cu entuziasm de la galerie alături de studenți. Jaque Rivière va scrie după 20 de ani de la premieră, că “Pelléas et Mélisande”. a deschis“o lume fermecată, un paradis adorat, în care ne putem refugia în fața tuturor necazurilor”. Melomanii de atunci sunt fermecați de lumea compozitorului.

1903 e anul când Debussy devine cavaler al Legiunii de Onoare. Compozitorul, de bucurie, prezintă panglica tatălui său, care rămâne mut de uimire și spune: “Vedeți, pentru o clipă trecătoare m-am simțit mândru că am fost bun la ceva”.

În octombrie, însurat și nefericit, o cunoaște pe Emma Bardac, fosta cumnată a lui Gabriel Faurè. În 1899 după despărțirea de amanta sa, Gaby Dupont, se căsătorise cu modelul Lilly Texier, o frumoasă fără prea multă minte, pe care o curtase asiduu după depresia adâncă. Devine a lui, se plictisește de ea. Prea târziu, căci e însurat!

Emma are 41 de ani, la fel ca și compozitorul, e  mamă a doi copii și cântăreață, inteligentă și sofisticată. Romantismul toamnei îi apropie intim. El are slăbiciune pentru cântărețe, ea dorea să cunoască celebritățile Parisului, să fie în prim plan. În anul următor căsnicia lui se destramă tot mai mult. Preocupat de Emma, își expediază soția la casa de vacanță a părinților ei, în Burgundia. Nevasta nu trebuia să știe că este îndrăgostit. Soții corespondează o vreme. “Petite Lilly-Lillo”, cum o alinta, nu știe nimic despre aventura soțului, nu bănuiește ceva despre planurile sale, nici că el se mutase cu Emma, la o adresă necunoscută, chiar și pentru apropiați. După o vreme soția lui se întoarce la Paris, el îi spune că vrea să divorțeze, ea  îl amenință că își ia viața, chiar o face, se împușcă în stomac, este operată, medicii nu reușesc să-i scoată glonțul, rămâne cu el acolo toată viață. Divorțul durează.

În martie 1905, Emma îl anunță pe compozitor că este însărcinată, în două luni. El se plânge jurnalului că Lilly exercita : “o tiranie cotidiană asupra gândirilor și acțiunilor mele. (…) Sunt hărțuit de compania de presă pe care madame Debussy a avut bunătatea  de-a o dezlănțui împotriva mea. Se pare că nu mi-e îngăduit să divorțez și eu ca tot omul.” I se plânge și lui Jaques Durand, editorul muzical al partiturilor sale. Coșmarul divorțului ia sfârșit, cei doi iubițí închiriază o casă pe Bois de Boulogne, unde se naște fiica lor Claude- Emma, alintată Chouchu.

Claude Debussy nu era genul de bărbat, care să-și sacrifice ambițiile muzicale pe altarul căsniciei nici al paternității. Terminase de compus partitura “La Mer esquisses symphoniques”, publicase primul set din suita “Images”, supraveghea repetițiile pentru premiera din octombrie. Nu suporta să fie comparat cu Ravel când era vorba despre muzică, însă criticii muzicali mereu băgau intrigi între ei.

1906 e un an liniștit pentru compozitor. Lucrează la două opere: “Diavolul din clopotniță” și “Prăbușirea casei Usher” inspirate din povestirile lui Edgar Alan Poe. 

În 1908 are cele mai mari satisfacții. Este destul de celebru,  se căsătorește cu Emma Bardac, (îi spunea doamna Debussy din 1906), urcă la pupitru și dirijează orchestra “Colone” din Paris. Urma să dirijeze în Anglia, începe colaborarea cu Diaghiliev și “Baletele Rusești”.

Serghei Diaghiliev prezintă publicului parizian opera rusească “Boris Godunov” cu Fiodor Șalipian în rol principal. Costume noi, muzică sublimă, decoruri magnifice, în ciuda repetițiilor care fuseseră un haos, căci francezii intraseră în conflict cu rușii, la final, premiera mondială strălucitoare, publicul vrăjit.

În timp ce  Jean Cocteau  își făcea intrarea în sclipitoarea lume a teatrului francez, cu prima lui piesă de teatru, Diaghilev îl convinge pe Debussy, să scrie muzică pentru trupa sa de balet. Compozitorul e sceptic la început, îi mărturisește lui Jaques Durand că nu e în stare de așa ceva, apoi se apucă de scris libretul pentru “Masques et bergamasques” (Măști și berga-măști), după ce șeful “Baletelor Rusești”, îi sugerează Veneția, orașul cu décor de teatru pentru a compune în tihna inspirație. Apoi îi scrie lui Lalay: “Am de gând să mă distrez cu acest balet. Nu am nicio intenție să îi solicit lui Nijinski să descrie simboluri cu picioarele ori Karsavinei să îi explice pe Kant cu surâsul ei.” Proiectul n-a prins viață datorită furiilor explozive ale lui Debussy.

“Pelléas et Mélisande” se joacă la Roma apoi la Londra, cu mare succes. Dirijorului nu-i place scena de teatru. După repetițiile de pe scena londoneză, scrie în jurnal: “atmosfera din teatru mă îmbolnăvește, rar am avut asemenea poftă să omor pe cineva”, apoi părinților: “interpreții au fost chemați de zeci de ori și, vreme de un sfert de ceas, a fost chemat  în scenă și compozitorul, care se bucura de liniște în hotelul său. Opinia generală este ca atare exuberant să vadă foarte rara în Anglia. Trăiască Franța! Trăiască muzica franceză”. Măcinat de depresie îi scrie unui prieten: “Mă aflu în acea stare de spirit în care aș fi preferat să fiu o moluscă pe fundul mării sau o vază pe etajeră, orice numai un om cu intelect, nu; o mașinărie atât de fragilă!”

După doi ani de căsătorie cu Emma, mariajul să semne de încordare și boală.  Când realitatea și nevoile intră în conflict, Debussy dă vina pe constrângeri și pe ipocrizia celorlalți scuzându-se astfel: “Cei din jurul mei refuză cu încăpățânare să înțeleagă că nu am fost niciodată în stare să trăiesc într-o lume adevărată, cu oameni adevărați. […]. În fond, un artist este, prin definiție, un om deprins, mai degrabă, cu visele și cu traiul în mijlocul himerelor. Nu are niciun rost să aștepți de la un astfel de om să urmeze riturile vieții de zi cu zi, legile și toate celelalte obstacole pe care i le ridică în cale o lume lașă, ipocrită.”.

În ciuda bolii și a nemulțumirilor cariera sa ia avânt. Este solicitat să dirijeze în locuri îndepărtate, angajamentele sunt bine plătite, biletele la concertele sale sunt scumpe. Din Viena îi trimite lui Chouchou  vederi amuzante și scrisori parfumate, cu rânduri scrise cu inima lui către fiica sa frumoasă, “care ar face și un peștișor auriu să plângă”, iar din Budapesta îi scrie editorului muzical,  că turneele nu sunt pentru el: “ai nevoie de eroismul unui comis-voiajor și de o înclinație spre compromis pe care o găsesc  întru totul respingătoare.”

Igor Stravinski vine la Paris în primăvara lui 1910, cu entuziasmul vârstei de 27 de ani. Scrie muzica pentru spectacolul de balet a companiei lui Diaghiliev, “L Oiseau de feu” (Pasărea de Foc). În sală, Marcel Proust, Paul Morand, Sarah Berhnardt și alte personalități pariziene ale timpului. La final,  aplauze la scenă deschisă, ovații. Spectacolul de avangardă e un triumf și compozitorul rus celebru peste noapte. Debussy și Ravel aleargă în culise să-l cunoască. Primul, din orgoliu terciuit, e retras, îi vorbește cu amabilitate despre muzică, nu-l laudă, celălalt îl felicită din toată inima, își manifestă bucuria în urma triumfului. După spectacol Debussy îi scrie lui Durand că “L Oiseau de feu” este  “imperfect, dar sub anumite aspecte o lucrare excelentă nu mai puțin datorită faptului că muzica nu este sclava  dansului…”. La un an de la premieră îi scrie lui Robert Godet despre Stravinski: “înzestrat cu geniu al culorii și al ritmului”.

Orgoliile sunt mari și puternice, rămân vii, blochează și împiedică mult în lumea artiștilor. Așa a fost, așa este și azi, așa va fi mereu. Iată de ce relațiile lui Debussy sunt mai puțin amiabile cu ceilalți artiști: nu suporta ca nimeni să-l învingă! Când Stravinski îi cere o părere despre munca sa la spectacolul “L Oiseau de feu”, acesta îi răspunde: “Mă rog, de undeva tot trebuia să începi”. Și atât.  Nici Igor Stravinski nu s-a lăsat mai prejos: “Am găsit că <<Pelléas et Mélisande>>  este, în ansamblu, o mare plictiseală, în ciuda numeroaselor pagini minunate.”

E vara cubismului recognoscibil de pe pânzele lui Braque și Picasso. E anul când Debussy își laudă opera peste tot:“Sunt capodopere minunate. Le cunoști?” Deși e celebru, de neegalat, dar se simte subminat de celelalte celebrități ale timpului. Ceilalți artiști sunt în lumea lor. Marcel Proust, asmatic, se izolează în dormitorul de plută, ca să lucreze la capodopera lui. Nu-l interesează altceva. Americanul Thomas Fortune Ryan cumpără două lucrări a lui Rodin și le dăruiește muzeului american Metropolitan Museum of Art. Sarah Bernhardt e stră-străbunică și pleacă în turneul de adio în SUA, cu frumosul său amant și chipeș de 27 de ani. Isadora Duncan naște ultimul băiat. 

1911 e un an între rai și iad pentru toată lumea pariziană. Proust e între cofeină, aspirină, astm, angină pectorală șase zile din șapte. Lui Marie Curie i se oferă crucea de cavaler al Legiunii de Onoare, distincție pe care o refuză. Avea un Premiu Nobel, publicase un volum de 900 de pagini: “Tratat asupra reactivității”. Renunțase la familie pentru a se dedica carierei șapte zile din șapte. Nu voia să accepte că soțul ei schimba amantele des. Punea în pericol idealul feminin din la Belle Epoque, că cerceta prea mult, iar franțuzoaicele se distrau. Baletele rusești triumfă la Paris pe muzica lui Stravinski nu a lui Debussy.

La Théatre du Châtelet se montează “Martiriul Sfântului Sebastian”, de Gabrielle Anuzzio pe muzica lui Debussy, în scenagrafia  Léon Bakst. Compozitorul și scenograful se ceartă des în timpul repetițiilor.

“Vasăzică, ați fost și în paradis, nu-i așa?” – îl întreabă Bakst, iar Debussy îi răspunde: “Da, însă nu discut niciodată chestiunea aceasta  cu străinii”.

Epuizat, nefericit, muncește mult. se îmbolnăvește. Facturile se înmulțesc. Mai are și o soție bolnavă, care se plânge de al ei ficat, plus alte griji domestice. Toate acestea duc la îmbolnăvirea compozitorului.  Se pregătea să plece în America la Boston unde o operă de-a sa urma să fie montată acolo, însă soția se împotrivește. Merg amândoi într-o vacanță scurtă la malul mării.

Sezonul monden  din 1912 de la Paris are standard în extravaganța nesăbuită. Balul din iunie are loc la Versailles. Tema: un balet de Luly din vremea Regelui Soare: “Bacanalele”. Trei sute de invitați costumați în nimfe, zei, balerini, dau viață opulentei celebrări a lui Dionysos, printre sute de litri de șampanie și un bufet cu: homar, pepene, “foie gras”, înghețată, în pădurea împodobită grandios. Zvonurile despre orgii nu lipsesc, alături de opiu, cocaină și nimfe pe jumătate îmbrăcate, ca la toate petecerile rafinate ale Parisului. Ziarele sunt pline de scandaluri cu tentă sexuală. În rest, Izadora Duncan bea mult, este déjà prea grasă ca să mai danseze, explorează teme ca întunericul sau deznădejdea. Anna Pavlova părăsește compania lui Diaghiliev, pleacă într-un turneu în America. Moare soția lui Claude Monet. Edgar Degas, bătrân și orb, e primul în rând la înmormântare, ca să-l vadă lumea, deși cei doi artiști nu sunt apropiați.

În lumea sclipitoare a teatrului de atunci, Diaghiliev prezintă spectacolul de balet, “După amiaza unui faun”, pe muzica lui Debussy, în coregrafia lui Nijinski, care joacă și rolul faunului, cu un ciorchine de strugure în zona genitală. Acesta e tot costumul. În spectacol faunul are o scenă de sex cu vălul uneia dintre nimfe. Publicul stană de piatră, criticii în două tabere la final, Debussy detestă coregrafia. Scandal uriaș în Paris! Redactorul ziarului “Le Figaro” apără spectacolul într-un articol. Scandalurile trec, pentru că se întâmplă altele.

Asaltat de facturi, compozitorul e nevoit să încheie alt contract cu Diaghiliev pentru spectacolul “Jocuri”. Lucrează cu Nijinski, iar aerul lagunelor de la Veneția îi inspiră pe amândoi în reveriile coregrafice. Uită de necazuri, de soția bolnavă, datorii, căsnicia nefericită, criticii duri, în ciuda unei reputații câștigată cu trudă.

Coco Chanel face furori în lumea modei, la Paris, Cocteau publică al treilea volum de versuri, îl uimește pe Diaghiliev, François Coty își extinde imperiul parfumurilor deschizând magazine noi la Londra. André Citröen și Louis Renault zboară în SUA, ca să-l cunoască pe Henri Ford și să scoată pe piață ultimul model de mașină, furiosul Ford Model T.

Sarah Bernardt se întoarce din turneul din America marcat de bătrânețe, durere și boli. Picasso îl cunoaște pe Chagal și nu e impresionat de picturile lui, Gordon Creig își face loc în lumea teatrului, ca vizionar.

Stagiunea anului 1913 se deschide cu premiera “Jocuri”. Spectacolul nu are succes, marchează finalul colaborării cu Diaghiliev. Debussy e tulburat de noile direcții al lumii muzicale. Este an de greutăți financiare pentru mulți din lumea Parisului.  Gioconda iese la lumină. Tabloul din Luvru, cumpărat de Francisc I din Italia, cu trei secole în urmă, este furat de un zugrav din Luvru și readus în muzeu.

Izbucnește Primul Război Mondial. Parisul trist, tăcut, e ocupat. Unii artiști din Montmartre pleacă pe front, alții se izolează în provincia franceză, galeriile de artă sunt închise, editurile trag obloanele. Debussy are 52 de ani, e bolnav, se chinuiește să facă rost  de bani. Este evacuat împreună cu soția sa la Angers. Stravinschi se izolase cu familia în Elveția, Izadora Duncan plecase la New York, iar Sarah Bernhardt și Marie Curie agitau soldații francezi.

Retras la Angers, Debussy revizuiește operele complete ale lui Chopin, creează sonate pentru diferite instrumente, compune spectaculoasele “Ėtudes” pentru pian, supraviețuiește operației de colostomie, însă puterile îl părăsesc încet, încet.

În 1916, Parisul e încă o capitală a plăcerilor. Căci Franța e țara care are nevoie de artă și când e război ori pandemie. Cu toată nebunia războiului, existau locuri în Paris, unde dacă știai parola dansai toată noaptea pe cele mai noi ritmuri americane. În faimosul și spațiosul salon de modă a lui Poiret, aveau loc matinee muzicale și literare, unde Apollinaire și Blaise Cendres își citeau poeziile, iar George Auric și Arthur Honeger interpretau lucrări de Debussy, Satie, Stravinski. Beatrice Hastings citea din romanul neterminat  și autobiografic “Minnie Pinnkin”, cu scene din povestea de dragoste dintre ea și Modigliani.

În primăvara lui 1917, Parisul e înghețat sublim, francezii primesc în tăcere vestea că inamicul evacuează pozițiile. Viața își continuă cursul cu tușe de sarcasm negru, iar moartea rânjește pe la colțuri încă. Al treilea an de război alături de Antanta: Marea Britanie, Rusia, Italia. Steagul american flutură lângă cel francez pe Tour Eiffel când îl îngroapă pe marchizul Lafayette, în 101 salve de tun, într-o zi cu ploaie, vânt și război.

18 mai 1917. Compania “Ballets Russes” prezintă în luminile rampei de la Théatre du Châtelet, după trei ani, spectacolul de balet “Parade”, o producție comună. Semnează regia și textul: Cocteau, Satie, Picasso și Massine. Are loc o gală de strângere de fonduri în beneficiul organizațiilor de caritate.

Într-un articol apărut în presă în acea zi, Cocteau scrie: “râsul este un dat natural al francezilor, este bine ca oamenii să nu uite asta și să nu se înceteze a râde, chiar și în cele mai grele momente.” Arta supraviețuiește lumii vitrege a războiului.

În 1918 bombele explodează în Paris într-un raid de noapte a aviației germane. E vinerea de dinaintea Paștelui, când un obuz lovește biserica Saint Gervais – Saint Protais în timpul slujbei. Debussy slăbit, moare în zgomotul exploziilor, în patul său în seara din 25 martie 1918. La înmormântare participă niște vecini care n-au reușit să fugă din Paris din cauza bombelor și fiica sa Chouchou. Umbra neagră a războiului scurtează ceremonia îngropării și slujba. Îngropat în cimitirul “Pére Lachaise” e transferat în 1919 în cimitirul “Passy” unde își are odihna de veci și azi.

Războiul se sfârșește, lumea lui la Belle Epoque se destramă.   “Ah, Céleste! – îi spune Marcel Proust menajerei – Toate se prefac în scrum. Este precum o colecție de evantaie frumoase și vechi: le poți admira, însă nicio mână nu le mai aduce de acum la viață. Însuși faptul că se află sub sticlă dovedește că balul a luat sfârșit.” La fe ca și La Belle Epoque.