Agonia și extazul performanței

O domnișoară cântă fals, dar insistă, pentru că un public o aplaudă entuziast. În contextul unei sărbători de familie nici nu ar fi așa dramatic. În fond, orice drum are un început și orice încurajare determină înălțimea urcușului. Dar când domnișoara conduce un institut care are misiunea de a promova cultura României, lucrurile devin puțin mai grave. Și când performanța artistică se face în numele țării noastre, e de-a dreptul îngrozitor. Dar ar trebui să ne mire? La audierile din Parlament, proaspăta nominalizată a declarat că are niște idei, dar nu vrea să vorbească despre ele, a anunțat cu zâmbet că știe  „în mare”  ce are de făcut , a difuzat un CV (se pare că inexact, pe ici, pe colo), în care notează că a urmat Școala Centrală între 2007-1995 ( !) și declară într-un interviu că are un vis: „Când am împlinit 28 de ani, mi-am dat termen până la 35 să am rostul meu la Londra, unde merg frecvent. Am început să îmi construiesc un network acolo. Visul meu e să mă trezesc dimineața, să știu cum arată bucătăria mea, make a tea și breakfast, să merg la lucru și să fac în fiecare zi același lucru, să lucrez on stage, în Londra”

Ce îi putem imputa domnișoarei? Dacă privim lucrurile fără patimă, aproape nimic! Un muzician o acompaniază și culege, alături de ea, aplauzele publicului, primește felicitări, are validarea talentului, va performa și mai departe, pentru că e încurajată să o facă. O comisie parlamentară îi dă vot favorabil, statul îi plătește din bani publici o casă luxoasă, îi împlinește un vis, orice feedback este încurajator, așa că ne putem aștepta la un alt spectacol, prilejuri vor fi. Asta e ceea ce aflăm din presă despre un anume eveniment, din care îmi propun să extrag ceea ce ține de educație și de agonia și extazul performanței.

Sunt aplauze la scenă deschisă pentru toate discursurile, unele poticnite de-a dreptul, dacă vorbitorii sunt firi ambițioase și dacă traseul pe care l-au parcurs a fost presărat cu elogii? Vedem săli vibrante în fața unor declarații fără substanță, în fața unor dezacorduri grosolane, în fața unor încurcături paronimice de tot râsul? Avem gustul festivităților fără glorie, al prezidiilor încăpătoare, al conferințelor despre nimic, al omagierilor de mucava? Indiscutabil, ele vin dintr-o păguboasă, dar înrădăcinată cultură a performanței fără reper. Și încep, cu voia noastră, a profesorilor și a părinților, cu defilările tuturor micuților pe scenă, cu căpșoarele încoronate, la festivitatea de sfârșit de an, cu premierile „en gros” la fiecare concurs școlar, cu teama de a evidenția performanța „en detail”, ca să nu descurajăm, să nu dezarmăm, să nu tăiem aripile.

Ce este, în fond, performanța, dacă nu cel mai bun rezultat obținut de cineva într-o întrecere? O întrecere mai întâi cu alții, apoi cu sine. A început, de pildă, sezonul olimpiadelor, fiecare etapă însemnând o competiție și o performanță. Cei mai buni deschid listele de rezultate și merg mai departe, într-o altă competiție, în care se vor așeza, pe o altă listă, înt-un alt moment și într-un alt context, alte ierarhii. Dar fiecare copil e și în întrecere cu sine. Unii nu reușesc pentru moment, dar trebuie să ia sensul lecției trăite, alții au făcut un pas înainte. Totul e despre învățare, nu despre luptă. Iar performanța e relativă și trecătoare, dar există. Recordurile se depășesc zilnic, evoluția noastră e zilnică și necontenită, iar competițiile sunt doar un prilej de a ne asuma un loc, de a recunoaște performanța clipei și de a o pregăti, cu temeinicie, pe cea a duratei. În fiecare clipă există oameni mai performanți decât noi, e firesc să îi recunoaștem, cum e firesc să fim onești, de aceea performanța trebuie privită din două direcții, de până la tine și de la tine încolo, evaluată la rece, cu echilibru, în repere clare, pentru a împlini rolul ei modelator.

Pentru a ieși din tonul grav și a ne întoarce la nota (tragi)comică a poveștii de început, mărturisesc că am avut și eu, ca fiecare dintre noi, propriul moment de pseudo...performanță  culinară. Din fericire, m-au salvat umorul personal și spaima autentică a celor din jur.  Proaspăt măritată, m-am angajat în mari proiecte bucătărești, având clară în minte ideea că o nevastă nu poate fi altceva decât o gospodină de top. Deși nu aveam niciun exercițiu anterior și nu aveam nici cea mai mică idee despre procesul tehnologic prin care trece un aliment pentru a ajunge în farfuria mea (sau a altuia), am decis (cu un curaj pe care l-am pierdut, în timp) să fac un borș. Pentru cine cunoaște (astăzi le cunosc și eu) ritualurile sacre ale unui borș moldovenesc performant, care trebuie tocmit lent din flacără, cu aromele muiate întâi domol, în tihnă, cu armoniile vegetale care învăluie carnea fermă a unei victime de ogradă, cu accentele de sare cu măsură, de leuștean cât se cuvine, cu sinesteziile lui implicite, cu zvonurile olfactive și cu susurul dulce de dat în clocot, înțelege curajul nebun al tinereții mele. Am dat telefon mamei, cu taxă inversă, am notat grabnic pe un colț de hârtie ingredientele (nu era vorba de zburătoare domestice, nici de trufandale de vreun soi, era o vreme în care cu greu găseai celebrul tacâm vinețiu de pui și câteva legume) și am reținut sfatul final: acoperi cu apă și, când dă în clocot, pui borșul și presari verdeața. Doar o întrebare mama nu a pus: în ce vas voi fierbe promisul deliciu. Cum nu aveam nici măcar o oală, am împrumutat un cazan din căminul studențesc în care locuiam, l-am înfipt deasupra buteliei pe care soțul înfometat improvizase un aragaz, am aruncat în el un morcov, o ceapă, doi cartofi și am pus apă din belșug, până în buza cazanului de 50 de litri. La final, deasupra fierturii mele inodore și incolore, am aruncat o mână de leuștean, care s-a și pierdut în oceanul străveziu ca și când nici n-ar fi fost. Am servit produsul final fierbinte, iar soțul meu m-a complimentat și m-a încurajat, a doua zi a chemat și câțiva colegi, care m-au încurajat și ei, deși borșul rămânea mai mult în farfurii, apoi am trecut la un alt nivel și am făcut o budincă în care am pus aracet în loc de amidon (din fericire nu a putut-o mânca nimeni, căci se transformase într-o minge elastică) și asta a spulberat performanța. Butelia s-a desființat, cazanul a fost pus sub cheie, eu am revenit la realitatea de novice neperformant și am mâncat din pachetul de la mama, care a adăugat, pe lângă merinde, și celebra Carte de bucate a Sandei Marin.

Dar mica mea performanță nu a făcut victime, am testat-o ieftin pe ai mei și am ieșit din mirajul extazului, pentru că cei din jur mi-au dezvăluit, cu onestitate, agonia lor. Și pentru că mi-au pus în mână o carte, fie ea și de bucate.