Risipiri de flori, în mai…

S-a vorbit și s-a scris mult despre concursurile școlare. Am scris și eu. Dar există o perspectivă din care tema s-a privit mai rar sau deloc, pentru că, de regulă, atunci când e vorba despre copii în competiție, ne interesează emoțiile lor, fețele răsucite ale obiectivității, impactul asupra lor al unei victorii sau al unui eșec, mai ales când eșec e și premiul al doilea, cât de bine sau de rău au gestionat adulții aceste emoții și alte diferite nuanțe ale aceluiași unghi. Acum, poate pentru că tocmai am trăit-o pentru ultima oară, poate pentru că am rememorat zecile de experiențe de mai înflorit prin care am trecut, poate cu gândul la oamenii pe care i-am cunoscut sau i-am recunoscut în aceste contexte, voi vorbi despre ceea ce înseamnă experiența competiției pentru profesori, mai ales pentru profesorii care își deapănă zilele și, adeseori, nopțile, în pregătirea unui asemenea eveniment.

S-a încheiat, după luni de pregătire riguroasă, ediția cu numărul XX a Concursului Național Transcurricular de Lectură și Interpretare Ionel Teodoreanu, născut și crescut în Colegiul Național Costache Negruzzi, la Iași, cu multiplele lui avataruri. Sute de copii în sălile de concurs, în spațiile de cazare, pe scenă, veniți din toate colțurile țării, de douăzeci de ani. Cum s-a spus anul acesta, la prima întâlnire de organizare a comisiei, primii laureați ai acestui concurs sunt astăzi adulți, părinți la rândul lor, dar în mai, la Iași, se celebrează necontenit copilăria, mai ales acea copilărie dulce, parfumată, a Teodorenilor, pe care astăzi doar paginile vechi ne-o mai dezvăluie. Iar noi, profesorii, ne-am păstrat tinerețea, bucuria, entuziasmul de a participa și acest lucru merită subliniat, mai cu seamă că, în competițiile școlare, e foarte rar vorba și despre noi.

În spatele bucuriei de pe scenă, în spatele pachetelor de cărți prin care se răsplătesc efortul, talentul, pasiunea, în spatele florilor care luminează școala, dincolo de fotografiile pline de zâmbete, e un efort inimaginabil al unor oameni care gestionează, din timpul lor, problemele mai puțin glamuroase ale cazărilor, ale meselor, ale resurselor întotdeauna drămuite, ale programului, care trebuie să își îmbine rotițele zimțate fără cusur, uneori și ale vremii care, neținând cont de nimic, inundă la propriu străzile orașului deschis pentru iubitorii de literatură. Organizatorii, gazdele trec printr-o mobilizare pe care numai cine nu trăiește într-o școală nu o poate înțelege.

Apoi, există un efort al profesorilor desemnați în comisia centrală sau a celor care însoțesc, cu atâta responsabilitate, loturile județene. Când ceilalți oameni se bucură de tihna sfârșitului de săptămână, ei pornesc la drum, pentru a fi în picioare, uneori până în toiul nopții, ca să elaboreze subiecte, să verifice, să evaluaze, să ierarhizeze, cu gândul la fiecare copil care trece pe holurile impunătoare ale școlii cu gândul la podium. Unii pentru prima experiență de acest fel, alții pentru o nouă experiență dintr-un șir lung de duminici departe de ai lor, de casă, de tihnă. Nu e patetic, e realist. Și nu toți profesorii au disponibilitatea de a o face. Dar cei care se angajează astfel ies din responsabilitățile unei fișe de post, cum probabil fac mereu, căci profesia le este standard de viață. O viață pe care o vor relua, mâine, în orașele lor, ca după o duminică obișnuită.

Am privit anul acesta, poate cu emoția ultimei (pentru mine) competiții de acest fel, către acești oameni, colegii mei, de care m-au legat zile pline de tensiune, oboseala nopților târzii, bucuria cafelei băute la final, când nu te mai poți ridica să pleci spre casă, împlinirea unui subiect frumos, provocator, tratat într-o teză de podium, plăcerea de a asculta copii care cred în pasiunea lor, ani la rând, în care ne-am risipit împreună, dar am clădit legături pe care timpul și distanțele nu le pot desface.

De curând, am desfășurat și în școala mea o competiție, Micii Alecsandriști, și ea aflată la a paisprezecea ediție. Am intrat în școală la 5.00, am ieșit la miezul nopții, după o zi lungă, atât de lungă încât pare că te ține prizonier în oboseala ei, chiar și atunci când ajungi, în sfârșit, acasă. Și asta se întâmplă la olimpiade, la concursuri, la festivaluri, la toate evenimentele lumii educaționale care definesc, peste an, calendarul școlar și pe cel al vieților noastre de profesori.

Competițiile școlare înseamnă și oamenii care le construiesc. Dincolo de bucuriile sau de tristețiile podiumului, dincolo de listele de rezultate, dincolo de emoțiile și de învățămintele copiilor, în onoarea cărora competițiile există, în spate, în culise, sunt oameni, adulți, profesori, care, la Iași, în mai, sub risipirea florilor de salcâm, au ars zile din viețile lor, pentru bucuria de a face să existe, pentru încă o generație, întâlnirea cu poezia copilăriei. Și pentru oamenii aceștia merită să scuturăm o crenguță cu flori, semn al risipirii lor, uneori nevăzute.