Ce mai punem și anul acesta în ghiozdane?

Când eram copil, marea mea spaimă înainte de începerea școlii erau bețișoarele. Probabil că cei din generația mea și le amintesc! Erau bețișoare de plastic, în punguțe, le găseai la toate papetăriile și mobilau lumea fiecărui școlar. Personal, nu le-am înțeles atunci utilitatea, nu îmi amintesc să le fi folosit (deși cu siguranță se întâmpla acest lucru), dar erau o modalitate la îndemână de a te juca pe sub bancă, în momente de plictiseală, iar bețișoarele mele dispăreau până la prânz, se risipeau, luând cu ele și utilitatea lor nelămurită. După ce părăseam curtea școlii, acasă, gândul meu le îndepărta complet, până la o bucată de noapte, când îmi reveneau obsedant în amintire, fiindcă doamna ne controla zilnic la batistuțe, unghiuțe și bețișoare. Dimineața era mereu cu plâns, papetăria cea mai apropiată era închisă, bunica (cea care mă salva din aceste dezastre) rezolva la ora 8 și mi le livra discret în clasă (o dată chiar a confecționat unele din rămurele, dar nu au trecut de controlul sever al doamnei) și istoria s-a repetat pe toată durata școlii primare sau a primilor ei ani, măcar. Amintirea, însă, a rămas la fel de puternică precum întrebarea legată de utilitatea acestui instrument buclucaș.

Împreună cu neuitatele bețișoare, în ghiozdanul meu de școlăriță s-au mai pus însă două idei: prima, primită de la școală, că într-un ghiozdan e dat să porți multe lucruri care par inutile, pe care nu știi dacă le vei folosi vreodată, dar la care te poți întoarce, cândva,  a doua, primită în dar de la bunica mea, că niciodată nu ești singur, trebuie doar să ceri și vei primi ajutor. Cu ghiozdanul acesta în spate, îmi încep și acest an școlar, chiar dacă în careul mare de mâine voi părea că mă aflu printre profesori. Ceea ce elevii noștri nu știu este că cei mai mulți dintre profesorii lor sunt, în dimineața deschiderii școlii, tot niște învățăcei.

Mai târziu, când fetița mea a ajuns la școală, bețișoarele nu mai existau. În ghiozdanul ei trebuia să pun culegeri, caiete de lucru, auxiliare, fișe, o mică, dar grea bibliotecă mobilă pe care a purtat-o în spate vreme de doisprezece ani, în învățământul românesc. Primul lucru pe care l-am constatat ca părinte, în primii ei ani de școală, a fost că idealul educațional nu era învățarea, ci performanța. Paradoxal, prin ea am înțeles că și eu, ca profesor, gândeam la fel. În numele performanței, care era așezată în fața copiilor, ca un Everest luminos, se pierdea toată bucuria drumului firesc până acolo. Două discipline erau regine, cele care oglindeau performanța,  restul păreau un fel de balast, care împovăra, fără sens, ghiozdănelele. Din fericire, am înțeles repede că și eu am de pus ceva în acest ghiozdan și am înghesuit în el multă lectură, multă încredere, mult echilibru, mici normalități aidoma bețișoarelor colorate de odinioară, care ne făceau să mai zăbovim pe drum, să ne mai bucurăm și de iarbă, și de gâze, și de pietricelele colorate, ieșind de sub teroarea muntelui numit performanță, care, încet-încet, s-a măcinat și a ajuns un fir de praf suflat de vânt. Mi-am propus încă de atunci (și sper că am reușit, măcar în parte) să fac la fel și cu elevii mei. Pe traseul acesta, când a fost să fie performanță (și a fost, slavă Domnului!), am recunoscut-o ca pe o bătaie de aripă de fluture care poate stârni uragane.

La copiii care îmi sunt elevi, găsesc în ghiozdane, la începutul școlii, o piatră grea, a cărei povară le anulează toată bucuria drumului împreună: examenul. Părinții (adeseori și profesorii) le pun în ghiozdan câte un bolovan (Evaluarea Națională celor de gimnaziu, Bacalaureatul celor de liceu), iar învățăceii au mintea concentrată pe această greutate care îi apasă, îi copleșește, le strâmbă coloana încrederii în sine și le anulează importante segmente din drumul cunoașterii. În plus, păguboasa întrebare zilnică:”Ce notă ai luat azi?” se depune, ca un sediment, peste pietroiul deja greu de pe umeri. Și dacă nota e la sport sau la muzică, e posibil să urmeze imediat un :”Lasă muzica, la mate cât ai luat?”.

Cum poate fi fericit un copil care duce în spate asemenea povară? Cum se poate el căuta și găsi, când drumul lui e trasat și e greu să se abată de la el? Cum să fie școala o bucurie, când învățarea, ca stare continuă a ființării copilului, e înlocuită cu teama unei nereușite, care, uneori, mai ales în ultima vreme, poate avea și eticheta notei 9?

Ce ar trebui să punem, împreună, părinți și profesori, în ghiozdanul unui copil? Încredere! Gândul că e în competiție doar cu el, că poate fi mai bun, că poate fi liber, că va ajunge acolo unde visează. Responsabilitate! Condiția muncii în atingerea visului, răspunderea față de ceilalți, asumare. Autonomie! Școala nu este despre ce și cât pot părinții, despre resursele care ți se dăruiesc, ci este despre ceea ce poți găsi tu. Respect! Convingerea că fiecare om al școlii are importanța lui, că fiecare merită prețuit, că în spatele fiecărui bețișor pe care îl primești e cineva care te respectă și crede în tine. Iar profesorii au obligația de a pune în fața copilului modele morale, dincolo de disciplina predată, de funcție, de rol, profesorul e o oglindă, în care copilul se privește în timp ce merge pe drumul lui. O oglindă vie, gata să îl prindă în brațe, atunci când drumul trece peste prăpăstii. Disciplină! E fundamental să să le lămurim codul, normele, rutinele călătoriei, căci libertatea se definește în relație cu necesitatea.

Nu știu dacă tot ce am pregătit pentru ghiozdanul meu și pentru ghiozdanele elevilor mei de mâine va fi de folos, dar niște mărunțișuri frumoase vor fi și poate, în timp, ele se vor preface în bețișoare luminoase, care să îi ducă măcar către trecut și către amintire.