Prima zi de școală, între trăire și mărturisire

De aproape 50 de ani merg la școală, la început de toamnă, și încă nu am reușit să depășesc două stări: insomnia din noaptea de dinainte și ghemul din stomac din dimineața deschiderii. Fiecare an trăit ca elevă sau profesoară începe cu emoție și cu speranță. Emoția e aceeași, speranța se reașază, în fiecare an, ca o condiție a fericirii de a exista în spațiul școlii.

Copil fiind, parcurgeam drumul până la școală în trei minute. Ieșeam din scara blocului, mergeam în stânga pe lângă pereții cenușii, coboram câteva trepte, traversam o străduță pe care nu trecea, pe atunci, nicio mașină, apoi intram în curtea școlii, absorbită de valul de copii care veneau din celelalte blocuri din jurul școlii. Eram nu doar colegi de clasă sau de școală, eram vecini, ne regăseam după ore în fața blocului, pe băncile din cartier, ne cunoșteam între noi și cu profesorii noștri. Aveam o lume mică, sigură, armonioasă. Curtea școlii era locul de refugiu și pentru jocurile de duminică sau de vacanță, era integrată firesc în universul meu, nu îmi era cu nimic străină. De la fereastra camerei mele zăream mereu fereastra clasei în care am învățat vreme de opt ani, cu aceeași colegi. Din clasă, din banca în care stăteam, zăream fereastra camerei mele și, uneori, pe mama, ieșind în balcon cu treburi. Școala era pentru noi acasă și, deși erau și zile cu plâns, trăiam o stare de bine, în sensul deplin, pentru că la școală învățam mereu lucruri noi.

Îmi amintesc, de pildă, că am învățat toate oasele scheletului uman ca să primesc dreptul de a aduce din laborator în clasă mulajul cunoscut sub numele de Vasile. Eram fascinată de alcătuirea lui și profitam de drumul către clasă pentru a-i studia, din mers, toate oscioarele. Așa se face că, într-o zi, i-am pierdut brațul drept și am ajuns la oră cu un Vasile ciung, spre râsul tuturor. Aveam la școală pachețel, făcut de acasă (pâine cu magiun sau cu zacuscă, cu margarină și dulceață, mere) pe care nu cred că l-am mâncat vreodată singură. Ne împrumutam stilourile, cărțile, hainele de sport, pantofii,  cordeluțele, totul era la comun. Nu știam ce lucrează părinții colegilor mei și nu conta, ei erau Gabi de la parter, Claudia de la 4, Mihaela de la blocul din față sau Vali de la scara cealaltă. Aveam uniformă, fundițe, teniși chinezești, cărți și toată lumea la care să visăm. Eram elevii vremii noastre, iar copiii de azi sunt elevii vremii lor. Doar că sunt mai puțin fericiți la școală și caut, la fiecare început de an, să înțeleg de ce.

La liceu, aveam de parcurs un drum mai lung, până la celălalt capăt al orașului, pe un singur bulevard, de-a lungul căruia, dimineața, de pe toate pantele, se scurgeau grupuri-grupuri de elevi, cu uniforme albastre, sporovăind veseli. Nu am mers și nu m-am întors niciodată singură de la școală. La fiecare scară de bloc mi se alătura un coleg și ajungeam în curtea școlii în grup, ca un stol de vrăbii adunate într-un lan de grâu. La întoarcere, ne opream să mai vorbim pe o bancă, ne conduceam unii pe alții de la un bloc la altul, ne făceam temele împreună (imaginați-vă că nu se inventase Google și nu auziserăm de copy-paste!), mâncam flori de salcâm, corcodușe verzi, înghețată Polar, beam apă din țâșnitorile de la colț de stradă, mușcam din același măr și nu ne temeam de nimic. Festivitățile de început de an erau nesemnificative, pentru că nu auzeam nimic din ceea ce se vorbea de la tribună, nu acolo începea prima noastră zi de școală, ci în privirile, zâmbetele, șușotelile din careul mereu gălăgios și neatent.

Când am trecut de partea cealaltă și am organizat festivități de început de an, am încercat să gândesc momente care să atragă atenția copiilor, să îi emoționeze. Am invitat odată un cvartet de la Filarmonica Moldova. Artiștii au cântat dumnezeiește, în vreme ce nu îi asculta nimeni, într-un vacarm de voci imposibil de potolit, așa că, după rușinea trăită, nu am mai repetat experiența. Cu altă ocazie, am invitat un abolvent care tocmai sărbătorise 50 de ani de la terminarea liceului. Același dezinteres. Nu am invitat niciodată politicieni, dar tradiționalele cuvântări ale părinților, absolvenților, bobocilor, instituțiilor partenere, oricât de pline de miez, s-au risipit în marea de glasuri nerăbdătoare să ajungă în sala de clasă, căci acolo începe, cu adevărat, prima zi de școală a fiecărui an.

În anii mei de școală duceam doamnelor profesoare garoafe, cu miros înțepător de arsenic, sau crizanteme, ale căror petale se scuturau ca niște lacrimi în răcoarea dimineții. Îmbrăcam o cămașă scrobită, cu mânecile țepene, un sarafan albastru, iar părul îl împleteam strâns în codițe. În anii pe care îi trăim, la festivitate vedem pantaloni scurți, șuvițe vopsite, umeri goi, pantofi sport de firmă, tricouri ale căror etichete, cusute pe dinafară, dau măsura adâncimii unor portofele, elevii mai mari își parchează mașinile sau scuterele pe terenul de sport, cei mai mici coboară din mașinile înghesuite, bară la bară, pe strada din fața școlii. Unii mimează plictiseală (e cool, cred), alții sunt veseli, se îmbrățișează, câțiva par stingheri. Dar toți așteaptă să treacă de careul străin și să ajungă în sala lor, cu profesorii lor, alături de colegii lor, acolo unde școala capătă sens.

Festivitatea de astăzi din școala mea a fost ca multe alte festivități, o derulare grăbită de cuvântări, unele dintre ele sincere și emoționante, altele banale și de circumstanță, pierdute în aerul de toamnă, printre glasurile răzlețe ale celor care nu le-au ascultat. Dar apoi, în sala noastră de clasă, cu emoțiile noastre, cu temerile noastre, școala a început ca un contur cu o cretă fermecată, pe care îl vom umple cu ceea ce vom deveni împreună.

Elevii de azi sunt categoric diferiți de cei de odinioară, școala prezentului este altfel decât școala vremii mele, dar aceeași sămânță de vis, pe care să o transformăm în viață, există în fiecare.