Despre oameni și lucruri

Am, ca fiecare om, probabil, sertarul meu cu nimicuri: acele lucruri de care nu te desparți niciodată, deși înseamnă ceva doar pentru tine, nu prin valoarea sau utilitatea lor, ci prin amintirile pe care ți le evocă. Într-o viață de om, sertarul acesta trebuie să fie din ce în ce mai încăpător, pentru a adăposti oameni, umbre, stări, întâmplări. Când ești profesor, sertarul secret adăpostește nu doar lucruri, ci generații întregi care te-au construit profesional, care te-au împlinit și ți-au dat sens, în care ai lăsat câte ceva din ceea ce ai fost, măcar ca o boare de amintire. Și cel mai comun obiect evocator din sertarul unui profesor este albumul de promoție.

Pentru că parcurgem deja febrila perioadă a pregătirilor de final, am avut un dialog, nu știu cât de convingător, cu niște tineri de clasa a XII-a. M-am dus cu gândul la vremea când eu însămi mă aflam în această dulce-trecătoare lumină a finalului de liceu, acum exact 36 de ani. Nu îmi amintesc dacă părinții noștri au avut altă susținere decât aceea financiară (mi-au plătit o excursie-banchet la Lacul Roșu și mi-au cumpărat o rochie roz cu un umăr gol, ceva incredibil de îndrăzneț la vremea aceea, banal astăzi, un model pe care îl vedem pe holurile școlii), dar nu cred să fi avut vreo implicare în realizarea albumului de final, nici măcar financiară, căci nu presupunea mari costuri. L-am făcur singuri, am selectat textele, l-am desenat, am lipit poze, ne-am risipit în semnături și gânduri de rămas-bun, le-am  păstrat în amintire și ne emoționează și azi. Am garnisit ieșirea noastră din școală cu niște uniforme (aveam marea libertate să purtăm o lună alte uniforme) și ne-am cusut singure niște fuste cadrilate cu bretele, o nebunie!

Îmi amintesc apoi de primii mei ani de dirigintă, retrăind alături de elevi bucuria vremurilor mele de școală, orele petrecute împreună, ca să plănuim albumul nostru, să fie special, unic. Într-un an, am făcut un album pe o foaie de calc, rulată ca un document medieval și arsă cu lumânarea pe margine (am ars personal, spre didactică reprezentare, un model, căci normele ISU cred că erau mai blânde la vremea aceea) și am pus poze cu noi-copii : eu, diriginta, școlăriță, în uniformă de liceu, cu părul împletit în codițe, iar ei, absolvenții, la vârsta primilor pași, mergând copăcel sau așezați pe burtă pe celebra blăniță de la atelierele fotografice. Toți copii, toți fericiți. Le păstrez cu drag și le-aș strecura în bagajul pe care l-aș lua cu mine pe o insulă pustie.

Nu știu când, m-am trezit deodată cu moda albumelor de firmă. Frumoase, copertă de catifea roșie, scris auriu, poze color, studiate, editate, posturi inedite. În interiorul lor, un citat mobilizator, în ultimii ani cam același, despre frunze care cad și focuri care ard. Și chipuri de tineri luminoși, veseli, eleganți, gata de zbor. Mulți dintre ei își văd albumul de promoție doar în ziua cursului festiv și nu știu ce conține. E o opțiune și nu o critic, părinții îi scutesc astfel pe copii de oboseala de a face ei înșiși un album, de riscul de a pierde un timp, pe care îl consideră prețios, Și, evident, își doresc un lucru de calitate. Poate că aici ne separăm. Lucrul acesta, pentru mine, e viu, tocmai prin ceea ce punem în el: amintirea clipelor împreună, râsetele grupului, lacrimile grupului, greșelile grupului, care valorează mai mult decât singurătatea unei fotografii. Dar e posibil să fiu deja prea bătrână și, poate, cam demodată.

Apoi, ar mai fi ceva ! Cursul festiv este, pentru mine, ultima lecție a liceului. O lecție plină de sensuri, de învățăminte, de emoție, de aceea m-am străduit să o transform, mereu, în prilej de învățare. Îmi amintesc, acum chiar cu un zâmbet larg (la momentul întâmplării mi-am cântărit îndelung vocația pedagogică), de o întâmplare de acum câțiva ani, în sala minunată a Teatrului Național din Iași, unde, la tribună, am ținut absolvenților o ultimă lecție despre solidaritate, dându-le o pildă, pe care o citisem într-o carte a lui Charles Merril, Povestea unei școli. Grădina împrejmuită. Povestea era așa : Într-o junglă, era o școală pentru girafe. Profesorii au observat că de la o vreme se nasc mai multe girafe cu gâtul scurt, care erau mai ușor vânate de hiene, pentru că nu ajungeau la coroanele înalte ale arborilor și nu se hrăneau bine. Ca să le învețe să supraviețuiască, au făcut tot ce le-a stat în puteri. Le-au învățat să se sprijine unele pe altele, să își facă trambuline, să sădească arbori cu ramuri joase, să mănânce și iarbă, dar, inevitabil, în fiecare generație, erau și girafe care se împrieteneau cu hienele. Am pregătit discursul, mi-am exersat tonul, poza scenică, am evaluat aplauzele, păreau sincere, mi s-a părut că mi-am atins scopul. Ieșind din sală, am zărit un grup de tineri, discutând veseli. Unul i-a întrebat pe ceilalți: « Despre ce a vorbit profa? » Altul a răspuns scurt : « Nu prea am priceput, parcă despre niște maimuțe.»

            Și atunci, ca și acum, există, însă, atâția copii care ascultă, care aud, care înțeleg, încât povestea a devenit, în timp, un zâmbet larg și mi-o reamintesc uneori, cu haz. Pentru aceștia din urmă, pentru ca ei să aibă, peste ani, amintirea întreagă a vieții lor de adolescenți, pentru ca sertarul lor cu nimicuri să fie plin și să adăpostească, într-un colt, și urma vreunei ore de literatură, mai sper ca albumul acestui an să însemne mai mult decât un lucru, să fie plin de oameni și de povești.