Ce ne dă identitate?

„Polonezul” e un roman al lui J.M. Coetzee, romancier născut în Africa de Sud, cu un doctorat în America despre analiza stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett, profesor în Australia, cu o viață plină între continentele lumii, creatorul unui univers ficțional vast, pentru care a și primit, în 2003, Premiul Nobel, dar și alte prestigioase premii. Și e romanul aflat pe noptiera mea în zilele frământate ale Evaluării Naționale, o carte de odihnit ochii și mintea, după ceasurile lungi petrecute pe platforma de corectură. Se citește scurt, dar se sedimentează lung, pentru că povestea  e limpede, cristalină, surprinzătoare, deși construită în straturi  învăluite unele în altele, adâncă și provocatoare în același timp.

Construită din șase părți (decodarea numerică ar putea trimte spre Hexameron, o compoziție muzicală colaborativă a cărei premieră a avut loc în 1837, implicându-l și pe Chopin, dar și spre hexaimeron, geneza lumii în cele șase zile ale Creației), povestea pune în relație două personaje, o femeie și un bărbat, într-un timp secvenționat nu doar de propriile repere cronologice, ci și de alunecările în istorie, în alte povești, unele spuse, altele bănuite, toate armonizate într-o compoziție înălțătoare, cu o partitură care permite lecturi succesive și interpretări personalizate, adică o poveste deschisă. Femeia are o suavă putere de atracție, fără a fi seducătoare, n-ar putea fi socotită frumoasă, dar trăsăturile ei sunt frapante, are mersul alunecos, e soție de bancher și își umple zilele cu fapte caritabile, e bună, amabilă, prietenoasă. Bărbatul e un polonez la șaptezeci de ani, încă viguros, un pianist recunoscut în special pentru interpretarea lui Chopin, cu un suflet tulburător de opac. Beatriz și Witold. Ea născută în 1967 în Spania, nu a cunoscut foamea niciodată, este organizatoare a evenimentelor muzicale ale Cercului Concertistic, el născut în 1943, în Polonia, în plin război, convins că fericirea nu este cel mai important sentiment, oricine poate fi fericit, dar e nevoie de cineva extraordinar ca să fie nefericit.

Witold, bărbatul de 73 de ani se declară îndrăgostit, gata să plece cu Beatriz în Brazilia, pentru că îi dă un sentiment de pace, gata să o iubească toată viața, așa cum Dante Alighieri a iubit-o pe Beatrice a lui, care nu i-a vorbit niciodată. Beatriz, femeia matură de 50 de ani, soție și mamă, care nu mai crede în pasiune, refuză Brazilia, dar petrece cu Witold, în 2015,  o săptămână în Mallorca, la Soller, în casa familiei, ca doi oameni obișnuiți, care își caută necontenit identitatea. Apoi fiecare își vede de drumul său, Witold continuă să concerteze, Beatriz își continuă viața în Barcelona, între familie și activitatea socială, până când primește, în 2019,  un telefon și află că Witold a murit, dar că i-a lăsat în Polonia un pachet. Povestea capătă un alt tempo, allegretto, Beatriz primește și reușește să traducă din poloneză în spaniolă, poemele de dragoste lăsate de Witold, pentru ea. Poezii greu de înțeles, lipsite de strălucire, traduse cu greu, de o traducătoare care nu traduce literatură, rămase doar pentru ochii unei muze care își refuză pasiunea și menirea, dar nu refuză comunicarea cu iubitul de dincolo, în forma eternă și revelatoare a scrisului. Pentru că, nu-i așa, lumea se poate clădi în șase zile și o eternitate.

E o carte care trebuie citită, nu vorbită, dar care m-a făcut să mă întreb cine sunt personajele ei? Care este identitatea lor? De ce Witold nu e pianistul, amantul, bătrânul, poetul, tatăl, soțul, fiul, ci polonezul? De ce Beatriz e când soția placidă, când activista implicată, când femeia dorită, dar niciodată ea însăși? Ce ne dă identitate, de fapt, și cât de complicat e să aflăm cine suntem?

Întrebările rămân în zona de dincolo de lectură și deschid sensurile cărții, dar, având în vedere contextul de la care am pornit, au ecou și în realitatea acestor zile înfierbântate, ca în fiecare an, de tema repetabilă a examenelor. Care este identitatea copiilor de 10? Sunt, indiscutabil, niște repere ale generației lor, elevii unor școli bune, copiii unor familii mândre, implicate în educația lor, cu siguranță, și, pentru moment, o valoare absolută, confiscată (politic și meschin, sub o pretinsă recunoaștere) de instituții care nu îi cunosc și care nu au făcut nimic concret pentru ei. Mai au, însă, în vânătoarea de statistici glorioase, identitatea sperată (și necesară) copiii de 9.95, de 9.90, de 9.85 și seria numerică ar putea continua? Reprezintă ei progresul, succesul, sunt imaginea învățării, definesc școlile lor, clasele lor, profesorii lor? Dar elevii de 5? Dar cei de 3? Dar cei pierduți în ultimii nouă ani pe traseul cețos al școlilor, dar cei pe care aceleași școli i-au oprit la poarta unui examen care nu are limită de promovare, deși încă se vorbește absurd de note sub 5 și peste 5. Croim un profil al absolventului, proiectăm un contur în care să încadrăm adolescenții care trec prin școală, iar la final scuturăm bine generația și o reducem la note, ierarhii (nimănui de folos, în mod real), iar ființele umane se pulverizează ușor, pentru a se pierde în alți patru ani de negură, din care ne va scoate mirarea (trecătoare și aceea) a bacalaureatului.

Ce dă, deci, identitate, copiilor pe care, în anul acesta, școala românească i-a scos la un liman? Ce dă identitate profesorilor care i-au pregătit să ajungă până aici? Ce dă identitate școlilor, în afara clasamentelor care, oricum, se opresc la poziția zece?

Beatriz, ca să revenim la cartea de la care am plecat, găsește, dincolo de moartea lui Witold, soluția: Putem fi sinceri unul cu altul, nu-i așa - acum, că ai murit? Ce rost ar avea să ne prefacem? Hai să convenim să fim sinceri, fără să fim cruzi! Acum, că și generația aceasta a devenit un număr, am putea fi sinceri, fără să fim cruzi, și să ne întrebăm ce le dă identitate acestor copii, generației întregi și fiecăruia în parte?