Ce tai, când tai, de ce tai? Răspunsuri dincolo de întrebări

Cuvântul de ordine al zilei e tăierea. Tăierea de fonduri, de resurse, de personal, de privilegii, oprirea risipei unui stat transformat într-un sac găurit, în care nu se mai adună nimic, întrucât se risipește prea mult și fără încetare. Dar tăierile de dragul tăierilor sunt și criticabile, dacă sunt nefundamentate, cu riscul de a sacrifica, fără analiză, și ceea ce e necesar sau esențial, chiar, în dezvoltarea unei societăți. Creșterile sunt și ele citite, în cheia momentului, tot ca niște tăieri. Creșterea taxelor înseamnă tăiere din banda bunăstării cetățenului de rând, creșterea normelor cadrelor didactice reprezintă tăiere din calitatea muncii, la prima vedere, dar, sigur, e nevoie de vederi secunde, analitice, documentate, venite dinspre cei care se pricep (nu mă identific acestei categorii, sunt doar un emițător de opinii), înainte de a decide o măsură așa de severă și cu impact așa de profund într-un sistem oricum destabilizat și haotic.

Cum nu am niciun fel de expertiză în materie de eficiență economică, dar conștientizând acest minus personal, fac și eu ce știu să fac, adică încerc să învăț, prin metode deductive, identificând și analizând date, situații, contexte, mai mărunte, așa, ca pentru puterile unui debutant în materie, ca să pot înțelege ce va să vie. Căci va să vie, fără îndoială, ceva, așa e clar că nu se mai poate și, chiar pentru un profan ca mine, e limpede că măsuri de închidere a infinitelor cornuri ale abundenței de la care se adapă, de decenii întregi, cei mai pricepuți în ale eficienței personale sunt mai mult decât necesare.

Prima metodă de învățare la care am recurs aș numi-o  analiza de discurs. Dacă citesc (și asta, din fericire, chiar știu să fac!) discursul de dată recentă al diverșilor reprezentanți ai statului, de la vârful ierarhiei în jos, văd un raport de inversă proporționalitate. Cu cât e mai jos în ierarhie emițătorul, cu atât mai înverșunat e tonul și mai gol de sens conținutul. De pildă, la nivel de președinte se discută despre planuri economice asociate tăierilor de cheltuieli și de analize, la nivel de Senat se prezintă, cu date certe, raportul dintre tăieri și efecte, explicat pe înțelesul tuturor, pe la partide se anunță dramatic:”Așa nu se mai poate!”, fără soluții, iar la nivel de comunitate (rurală) se decide, după un moment de adâncă dezamăgire față de școală, în general, că li se vor tăia elevilor microbuzul școlar, detergentul și hârtia igienică. Măsuri concrete, care va să zică, luate cu tonul sever al celui care are soluția în vârful pixului, chiar fără analiză, fără dovezi despre raportul investiție-eficiență în educație și, chiar, aș zice, fără competență.

E clar, pentru analistul de discurs, că la firul ierbii s-a găsit calea, în vreme ce la vârf încă se fac calcule și dezbateri. Doar că e calea bătătorită a demagogiei, cunoscută deja. Metoda a doua – analiza de fapte. Ce se taie, știm. Cheltuielile cu școala, sac fără fund, în care banii se duc pe prostie, fără un pic de rezultate, așa cum spune discursul unui administrator de fonduri publice din comunitatea în care eu trăiesc. Când se taie? Mintenaș, după principiul zis și făcut, fără prea multă vorbă, tăind răul de la rădăcină, convinși că elevii care vor merge pe jos până la școală, nu se vor mai spăla pe mâini și nu vor mai toca hârtia igienică a statului vor deveni, peste noapte, performanți. Măsură suplimentară, pentru succes total, anunță același administrator hotărât, va fi și tăierea hârtiei igienice de la cancelarie. Dacă soluția se va dovedi o reușită, producătorii acestui bun de larg consum vor falimenta. De ce se taie de la școală? Întrebarea e fără răspuns. Totuși, analiza de fapte ne-ar putea oferi o cale de înțelegere.

Unde caută un inocent faptele? În datele publice. Adică pe platformele unde se înregistrează cheltuielile unei primării, ale unei autorități, de pildă, ale unei instituții. Adevărate pagini de odisee financiară putem citi aici și, cu puțină imaginație, la un click distanță, găsim adevărate povești de viață și de eficiență (economică) individuală. De pildă, o primărie plătește 3240 de euro fără TVA unei firme pentru servicii de promovare social-media. Normal, trăim într-un secol al rețelelor, nu ești vizibil, nu exiști. Alte primării fac la fel, cu aceeași firmă, despre a cărei expertiză nu prea știu, dar despre culoarea politică da, e ușor de identificat. Poate e doar o coincidență că oamenii care vor încetarea risipei banului public s-au întâlnit într-un proiect bănos pe bani publici. Mie doar mi se pare că discursul nu se potrivește cu faptele. Altă cheltuială necesară. 17000 de euro se plătesc unei firme pentru capturarea câinilor fără stăpân. Aceeași firmă, zeci de primării. 850 de lei fără TVA pe cap de câine (copiii sunt mai ieftini). Comparând costurile tăiate pentru cap de copil stau în cumpănă. Nu știu de ce, imi imaginez sărmanele patrupede pribege sub înfățișarea curcanului bătrân al lui Bârzoi, pentru cunoscătorii umorului lui Alecsandri. Problema câinilor care atacă, în plină zi, copiii este nesoluționată, problema animalelor tratate cu inimaginabilă cruzime de cei care, de fapt, le sprijină, e tot nerezolvată, doar resursele sunt rezolvate, mai discret, dar mai temeinic. Și culorile partinice par tot mai vii.

La această metodă am abandonat autoinstruirea. E nevoie și de timp de procesare, de reflecție, de revenire la temă. E clar că nu mă pricep și îmi scapă subtilitățile. Dar cei care se pricep, de la bază la vârf, înainte de a tăia (o dată), poate e bine să măsoare (de două ori), începând chiar cu propriul canon moral, care se poate dovedi, adeseori, strâmb.