Cea mai frumoasă...

Pentru că a fost vineri, la clubul nostru de lectură din comuna în care locuiesc am vorbit, din nou, despre cărți. De data aceasta, Cea mai frumoasă carte din lume, o scurtă narațiune din volumul de povestiri cu același titlu al autorului Eric Emmanuel Schmitt. În privința scriiturii, nu se numără printre textele cele mai reușite, dar autorul rămâne între cei mai dragi mie, fie și pentru ușurința de a se reinventa în fiecare volum sub o lumină a viziunii care face ca lectura să fie, în același timp, o provocare și o plăcere. Povestea, proiectată într-un lagăr sovietic, nu are nimic din fundalul cenușiu al gulagurilor pe care ni le imaginăm citind O zi din viața lui Ivan Denisovici, romanul lui Aleksandr Soljenițân, sau romanul lui Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii, sau cel al Ludmilei Ulițkaia, Scara lui Iakov. Ea se limitează la atmosfera din pavilionul 13, rupt parcă de realitatea contextului, un pavilion în care câteva femei privesc cu uimire și speranță părul aspru, creț, impenetrabil al noii deținute, întrebându-se ce se poate ascunde în sălbăticia lui. Când bănuielile li se adeveresc – în părul femeii se află un creion, instrument neașteptat al eliberării interioare – toate primesc șansa de a-l folosi pentru a trimite copiilor rămași acasă mesajul suprem al iubirii materne, pe câte trei foițe de țigară, salvate cu grijă în acest scop. În final, după 50 de ani, cartea mamelor, cea mai frumoasă din lume, ajunsă în posesia fiicelor, se dovedește a fi o carte cu rețete culinare, expresie a normalității vieții, a feminității și a continuității existențiale.

            Discuția a fost, ca de obicei, vie, frumoasă, fluentă, cu oameni deschiși – o bucurie! Ne-am întrebat, pentru că întâlnirile noastre sunt despre întrebări, mai mult decât despre răspunsuri, care este pentru fiecare dintre noi cea mai frumoasă carte citită. Întrebare grea, răspuns imposibil, căci fiecare carte marchează un moment, o vârstă, un gust, clasamentele rămân sterile când trebuie alcătuite după acest criteriu estetic. Am discutat apoi despre așteptările noastre privind obiectul misterios ce ar fi putut fi ascuns în părul sălbatic al noii deținute. Evident că așteptam un instrument de eliberare, o cheie, poate, dar am convenit cu toții că, de fapt, un creion poate fi cheia eliberării spiritului, căci scrisul vindecă, recuperează, salvează, deschide uși, anulează interdicții, sparge lacăte și reconstruiește ființe. Frumusețea intrinsecă a cărții femeilor deținute a fost o altă temă, care a generat opinii despre funcția ei de comunicare și cuminecare, despre rostuirea familiei în jurul mesei, despre semnificația relației dintre mame și fiice și, inevitabil, despre proiecția feminității în această ecuație a istoriei.

            Dincolo de frumoasa întâlnire de vineri, mă întorc mereu la temele profesionale care mă preocupă și mă întreb care ar fi locul unui asemenea text într-o dezbatere despre felul în care literatura trebuie să transmită, prin programa școlară, elevului de astăzi, imaginea nedisimulată a vieții, pentru a-l învăța să se proiecteze lăuntric, să se așeze în tabloul celorlalte ființe umane, să trăiască și să împlinească valorile umanității în armonie cu sine și cu ceilalți? Cum ar fi perceput idealul întoarcerii la cratiță al acestor femei, înstrăinate de bucuriile lor simple,  care nu își propun să scrie fiicelor un manifest al feminismului, un cod al dezrobirii de prejudecăți, ci o carte de bucate, prin normalitatea ei devenită cea ma frumoasă? Dacă doar din această perspectivă simplistă am privi lumina acestei cărți, ar fi redusă la scăpărarea unui chibrit, la fel ca țintuirea Anei lui Rebreanu doar în calapodul de victimă a gresiunii domestice.

            Apoi, firesc, apare întrebarea dacă superlativul acesta, deși relativ, trebuie înțeles în relație cu alte niveluri și intensități ale frumuseții. Frumusețea poate genera clasamente? Dar literatura? Sigur, raportat la criterii precise, da! Însă dincolo de ele, frumusețea se poate ipostazia în milioane de feluri, iar cărțile pot deschide milioane de căi către frumusețe, chiar dacă te conduc până acolo prin povești triste, dramatice, prin mocirle existențiale, prin spații imunde.

            Căderea în impostură care ne pândește de ceva vreme e în riscul de a genera un criteriu unic de judecare a literaturii, la fel de periculos și de jenant ca încercarea alegorică a orbilor din Cercul mincinoșilor de a defini un elefant pipăindu-i, de pildă numai coada sau numai urechile. Genul, culoarea, orientarea, apartenența unor personaje nu pot dicta sensul, mesajul, valoarea unei cărți, ci se integrează doar într-un ansamblu de elemente pe care fiecare cititor e liber să le reordoneze în ființa lui, prin lectură, fără angajarea în topuri sau ierarhii. O delicată poezie a lui Radu Stanca ilustrează această periculoasă ordonare artificială a expresiilor concrete ale frumuseții:

« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare? »
O întrebă în şoapte într-o zi.
« Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi »

Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare :
« Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an? »
« Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean »...

            (Radu Stanca, Cea mai frumoasă floare)

Cea mai frumoasă e cartea în care te regăsești, aceea pe care o citești cu ochii deschiși și fiecare dintre noi ar trebui să alcătuiască liste nesfârșite cu cele mai frumoase cărți care ne-au însoțit în viață.