Cei mulți și cei singuri

Sunt un slujitor relativ cuminte al sistemului și, foarte important, nu fac parte din niciun sindicat. Când am avut de apărat principii, alături de colegi, am găsit propria soluție: am făcut grevă, la cerere, cu toate consecințele salariale ce au decurs din această decizie personală, dar, în același timp, mi-am făcut toate orele, împăcând, astfel (în accepțiunea mea), nevoia de a da un semn de susținere colegilor cu obligația de a fi în clasă, lângă elevii mei. Adică o aurea mediocritas care te salvează din toate relele. Știu că orice schimbare presupune sacrificii, negări, convulsii și am echilibrul lucrurilor necesare, chiar și atunci când nu îmi plac. Nu am avut vreo așteptare ca noul guvern să vină cu lapte și miere pentru categoria noastră profesională, nici nu am sperat că vom trece fericiți și prosperi prin această nouă reformă, cum nici cele de dinainte nu ne-au lăsat nici mai bogați, nici mai împliniți.

Cu această perspectivă rezervată și lămuritoare asupra noutăților, voi spune câteva lucruri. În primul rând pentru mine, ca să îmi validez niște credințe și să îmi verific niște observații. Mai întâi, trebuie să spun că am asistat cu tăcută revoltă la toate schimbările (cele mai multe neîntemeiate pe argument) prin care am trecut de-a lungul celor 35 de ani de profesorat. Le-am acceptat, am contribuit la implementare, nu prea mă pot plânge sau cel puțin nu o pot face din falsa perspectivă a unuia care a stat deoparte, a văzut limpede, s-a opus, a generat dovezi și are acum căderea morală de a sublinia ceea ce a fost greșit. Asta fac politicienii și nu pot fi concurați. Dar am (încă) libertatea de a vedea greșelile, tocmai pentru că le-am făcut, alături de toți ceilalți. Prima mare greșeală a fost aceea de a mă angaja (sau, cel puțin, de a nu mă împotrivi mai vehement) deciziilor greșite de pervertire a valorii, ale căror efecte se tot produc de mulți ani și care, acum, sunt în riscul de a nu mai putea fi îndreptate. Când notele au devenit condiție a admiterii la liceu sau de acces în învățământul universitar, ca toți colegii, am schimbat și eu baza de notare, puțin câte puțin, până la paradoxul că azi aproape toți elevii noștri au note uriașe, deși prima plângere zilnică a oricărui profesor e aceea că elevii învață tot mai puțin. Când programele de examen au devenit încorsetate în subiecte tipizate și predictibile, am răspuns și eu așteptării generale de a șabloniza, obiectivul nemaifiind creșterea copilului, ci creșterea rezultatului său contextual. Când statul a oferit cu generozitate electorală burse de merit celor mai slabi elevi dintr-o clasă, nu m-am opus presiunii pentru notă (sau nu am făcut-o destul de eficient). De aceea, primul și ultimul dintr-o ierarhie finalizată mai sus de 9.50 sau în prima treime a unei liste au devenit egali, iar sensul meritului a dispărut ca un puf de păpădie. Deși am știut, cu toții, că aceste creșteri sunt nefundamentate și că nu exprimă valoare, ne-am lăudat cu meritele, cu podiumurile, cu mulțimile de coronițe, cu procentele, cu statisticile, cu fotografiile copiilor mulți și buni, fără a ne întreba, în fond, ce răsplătim?

Mai apoi, când s-au dat burse fără număr, nu s-a realizat niciun studiu de impact, cum nu am văzut rezultate legate de impactul unor pilotări, de eficiența unor bonusuri salariale, de creșterea determinată de variatele măsuri impuse după mai multe sau mai puține valuri. Și nu am bătut cu pumnul în masă cerând argumente. S-a vorbit, s-a strigat, pe ici, pe colo, dar cine ar refuza un bănuț, o diplomă, o coroniță, un loc pe podium, fie el și fără prea multă analiză? Firesc ar fi să nu mă surprindă nici tăierea abruptă a burselor, nici anularea câștigurilor sindicale mărunte, pentru că am știut că existența lor nu a avut argumente, altele decât vâltoarea electorală care, de acum, a trecut. Și nici nu mă surprind.

Ce mă surprinde este încremenirea în ipocrizie a celor care le decid. Tot fără analiză, tot fără măsurare de impact, tot fără soluții coerente și fără intervenții în zonele cu adevărat dureroase ale realității noastre de azi. Nimic concret despre adevăratele zone de risipă, în afară de Reducerea sporurilor și stimulentelor exagerate în administrația publică centrală și locală, așa cum se strecoară undeva în Programul de guvernare PSD-PNL-USR-UDMR-GRUPUL PARLAMENTAR AL MINORITĂȚILOR NAȚIONALE DIN CAMERA DEPUTAȚILOR 2025-2028. Ce ar însemna stimulente exagerate, mă întreb, căci nu sper ca cineva care a primit bonusuri, fie și nemeritate, ar putea decide el însuși că nu le-a meritat până acum sau că au fost exagerate. Dar, de data aceasta, poate dintr-o slăbiciune de vârstă, chiar am crezut că schimbarea va începe de acolo de unde așteptăm toți și cu argumente.

            Nu aș comenta prea critic gestul ministrului nostru de a anunța că renunță la un sfert din salariul său pentru a-l direcționa către burse. E, cred eu, gestul unui om care vrea cu disperare să rămână onest în relație cu sine, pentru că în relație cu ceilalți nu poate rămâne, un soi de compromis – balsam, care nu ajută, așa cum nu strică. Poate spune ceva despre om. Dar nu spune nimic despre ministru. Despre ministru pot spune ceva subiecte precum numărul de ore petrecute de profesori efectiv în școală, salarizarea după performanță, concluziile privind evaluările, opiniile despre politizarea educației, de pildă. Și nici alte gesturi politice nu analizez, știu că e nevoie și de compromis. Și nu e loc de compromis în sinecurile de partid, în datoriile de campanie, în rotițele unui sistem pe care se angajează să îl repare cu eroism cei care l-au stricat.

Important este, însă, ce putem spune noi, profesorii, despre noi. Suntem cei mulți din spatele unor lideri de sindicat care declanșează proteste sau le închid, după cum le cade mai bine, justificându-și prin asta, așa cum e firesc, propria existență? Suntem cei puțini din spatele puținelor organizații profesionale care vin cu argumente, cu studii, cu bune intenții, dar care nu își pot armoniza vocile într-un cor? Suntem cei buni sau răi, vinovați sau nevinovați din spatele copiilor pe care îi livrăm societății an de an? Suntem pionii care duc războiul, convinși că, după joc, și pionul și regele ajung în aceeași cutie? Sau rămânem cei singuri, care văd, știu, acceptă și așteaptă să treacă și această reformă, căci vara e lungă, copiii sunt toți buni, politicienii sunt cum sunt, vremea trece oricum și privitul în propriul cerc nu a omorât niciodată pe nimeni? Pentru mine, e vremea cercului în care pot vorbi singură, spunând (aproape) tot ce mă pune pe gânduri.