Certări și certitudini în ucenicia didactică

Mi s-a întâmplat, și am convingerea că li s-a întâmplat multor profesori, ca, după ce au terminat de explicat o lecție, transpirând în fața clasei de elevi, să vină un copil la catedră și să spună că el nu a înțeles. Prima reacție, omenească, e de revoltă. Nu a înțeles pentru că nu a fost atent, pentru că s-a jucat în bancă în vreme ce tu ți-ai dat sufletul în fața clasei, ai sentimentul că ai muncit degeaba, te poți simți descurajat și incapabil să o iei de la capăt. Dacă vei considera că ți-ai făcut deja ora pentru care ești plătit, îl trimiți repede la loc și îi spui să fie mai atent data viitoare, că tu ai explicat, gata ! Dacă ești orgolios, îl trimiți la loc, dar mai întâi îi faci și pe ceilalți elevi părtași la drama ta. Te miri cum nu a putut înțelege, ceri complicitatea grăbită a celorlalți, îl etichetezi pe neatent, îl apostrofezi ridicând un deget. Precizezi că vei explica de câte ori e nevoie, ca să înțeleagă și ultimul incapabil, dar ieși din clasă indignat, ca să îi dai o lecție și, pe viitor, să fie numai ochi și urechi. Dacă ești profesor, însă, îți înghiți supărarea și explici, încă o dată, altfel, cu alte mijloace, pentru că nu predarea e obiectivul tău, ci învățarea. Până să devenim profesori, însă, trecem prin erori omenești, din care învățăm, singuri, sau, și mai bine, împreună cu alții. Eu am trecut, am greșit, am învățat și încă mai învăț. Toată viața rămânem, de fapt, ucenici.

Cu acest gând în minte am parcurs ultimele zile, întrebându-mă ce ar trebui să văd în elevul care vine la catedră să întrebe, pentru că nu a înțeles? Mai întâi, curaj. E o atitudine umană pe care trebuie să o încurajăm la copii, dar nu doar la nivel declarativ. Curajul vine din empatie, copilul îndrăznește dacă profesorul îl îndeamnă să îndrăznească. E o atitudine necesară, tot mai absentă la nivel social. Apoi, responsabilitate. El știe că nu știe, e responsabil față de formarea lui, a procesat corect învățarea, nu îi este indiferentă, dincolo de motivele pentru care nu știe. Încredere. Știe că profesorul lui este o resursă, îl percepe ca pe un facilitator al învățării, e deschis pentru comunicare. Și poate că lista ar putea continua, rezultată din realitatea clasei, acolo unde fiecare elev este cel mai important, așa cum se acreditează, corect, în toate dezbaterile pe marginea proiectului Legii educației.

Dar profesorul ? Este fiecare profesor cel mai important din punctul de vedere al legii ? Profesorul care are responsabilitatea de a citi, de a analiza, din proprie inițiativă, contează ? Profesorul care are curajul public să întrebe, să se îndoiască, să spună  ce nu înțelege, el e important ? Eu cred că da, deși aș fi îndreptățită să mă îndoiesc, dar perspectiva frumoasă a stagiaturii didactice în acest proiect legislativ nu îmi dă voie. E nevoie de o ucenicie didactică, evident, pentru că profesia noastră, în toată complexitatea ei, se învață și în clasă, nu doar în spațiul academic, iar experiența unui profesor care a fost prezent în clasă, decenii, observând, analizând, constatând efectele pozitive sau păguboase, uneori, ale legilor, deciziilor, viziunilor manageriale de toate nivelurile e o importantă resursă care merită valorificată. Prin urmare, e bine că legea prevede o asemenea stagiatură. Cum o face eficientă nu mi-a fost prea clar.

Profesorul stagiar va avea, ni se spune în lege, 12 ore, pe care o școală i le va pune la dispoziție. Mă întreb câte școli vor putea scoate asemenea norme pentru stagiari la română sau la matematică, de pildă, câte vor fi în mediul urban și câte în rural, în câte dintre aceste școli vor exista și profesori mentori ? Câte asemenea norme, presupunând că există, se vor putea identifica măcar pe parcursul a patru ani de implementare a legii, de exemplu, căci legea prevede că, dacă stagiarul promovează examenul de licențiere, el va putea rămâne în școală, cu acordul CA. Mai concret, toți absolvenții următoarelor măcar patru promoții vor avea ore pentru stagiatură ? Stagiarul are obligația și răspunderea a 12 ore, trei clase de gimnaziu, dacă el predă româna, în vreme ce mentorul său are obligația a 16 ore, patru clase de gimnaziu de aceeași disciplină. Cum își vor stabili programul comun ? Va putea mentorul să asiste la toate orele stagiarului, să facă împreună proiectarea didactică, să organizeze împreună activități extrașcolare, întâlniri cu părinții, întâlniri de lucru ? Mentorul va fi plătit pentru cele două ore de degrevare sau norma lui de mentor va fi cuantificată în baza unui alt contract, dincolo de cel de profesor la clasele lui, pentru care are răspunderi explicite ? Și, cea mai grea întrebare cum își va consolida stagiarul autoritatea profesională față de elevi și, mai ales, față de părinți, când el are răspunderea clasei lui, dar are, în fața copiilor, statutul celui care încă nu a terminat de învățat. Ce clase îi vor fi repartizate într-o școală ? Cum se va regla echitatea în relația stagiar-școală-mentor-elevi-părinți ?

Cum aș vedea eu stagiatura didactică ? Mi-aș imagina-o ca pe o relație de ucenicie, o conviețuire profesională în același context, vreme de un an, cel puțin, cu beneficii, dar și cu obligații ferme pentru fiecare dintre participanți. Stagiarul ar participa la toate activitățile mentorului (ore, lectorate cu părinții, ședințe de comisii, consilii profesorale), ar face împreună proiectarea, ar pregăti împreună materialele și resursele didactice, ar face împreună evaluarea elevilor. Apoi, stagiarul ar putea exersa predarea pe secvențe didactice, pe tipuri de lecții, ar putea face apoi singur proiectele didactice, ar ține un jurnal al activităților, ar discuta zilnic cu mentorul toate aspectele pe care le întâlnește, pentru a le clarifica. O zi pe săptămână, ar putea merge în alte școli, în medii diverse, cu atât mai accesibile dacă se armonizează calitatea de mentor și cea de metodist. La final, mentorul ar răspunde, alături de stagiar, pentru performanțele acestuia, fiind obligat să genereze învățare și nefăcând în mod formal această activitate. Copiii și părinții îl vor percepe pe tânărul debutant ca pe un om care învață să devină un bun profesor și îl vor integra în comunitatea lor de învățare fără patimă. Vreau să îmi imaginez, la un colegiu, spre exemplu, unde elevii au intrat la clasa a V-a după un examen cu sapte candidați pe loc (poveste despre care am mai scris), cât de silențioasă va fi repartizarea la o clasă a unui mentor și la alta a unui stagiar. Și cât de motivat va fi stagiarul în cariera lui cu un asemenea început ?

Ce ar însemna o asemenea stagiatură ? Sigur, o finanțare importantă, ca să plătești doi oameni la aceleași clase. Dar o țară cu un buget sărac pentru educație de trei decenii nu își mai poate permite variante ieftine. O răspundere esențială a mentorului, pentru care trebuie să fie motivat, inclusiv financiar, dar și evaluat la final de proces, după rezultate. O motivație evidentă a stagiarului, care nu e doar sprijinit, ci e și evaluat clipă de clipă pentru progresul său. Un câștig al claselor, căci pregătirea susținută a celor doi profesori se va reflecta, fără doar și poate, în eficiența învățării la clasă. O stimulare a întregii comunități dintr-o școală, care trebuie să sprijine formarea unui tânăr coleg. Și, în timp, un corp profesoral în care exemplele de bună practică se transferă firesc, mai coeziv și mai competitiv.

Poate că ideile mele sunt greșite și accept un dialog cu argumente. Doar o certare publică, după modelul elevului suspectat că nu a priceput lecția, e lipsită de eficiență. Poate și de tact pedagogic. Aș putea, ca mulți dintre elevii care au trecut prin asemenea experiențe, să nu mai întreb niciodată. Să mă prefac că am priceput și să las lucrurile să curgă în direcția lor. Să îmi văd de treaba mea. Care o fi treaba mea ? Dar un dialog deschis oferă certitudini. Certitudinea că spiritul acestei legi va ieși, ca un duh captiv, din hârtia în care a fost închis, și va produce schimbarea pe care o dorim.