C’est la vie! La vie scolaire…

I-am întrebat pe elevii mei de clasa a IX-a, la început de an școlar, dacă le place la școală și cei mai mulți au răspuns imediat că nu le place. În ciuda faptului că sunt veseli, zâmbitori și par a degaja în jur o stare de bine. Nu le-am mărturisit, dar la această întrebare aș fi fost tentată să răspund la fel, deși merg de multă vreme la școală, de fapt, cu mare drag, zi de zi, și îmi este dor de școală în fiecare vacanță. Dar sunt multe lucruri care mă nemulțumesc și risc să mă las copleșită de ele. Am reluat întrebarea în minte, pentru mine și pentru elevii mei, în timpul acestei săptămâni petrecute la Bordeaux, cu prilejul unui proiect Erasmus. Pentru că am avut sentimentul că elevilor francezi le place la școală, ca și profesorilor lor, deși sunt critici cu sistemul, sunt exigenți, își pun problema unei mai evidente stări de bine și cei din urmă nu sunt prea bine plătiți. Ba, mai mult, școala în care își desfășoară activitatea nu seamănă nici pe departe cu școala noastră sau cu multe dintre școlile de la noi.

Mai întâi, primele impresii. Clădirea școlii e o construcție pătrată, ridicată în jurul unui perimetru deschis, astfel încât, pentru a merge în orice clasă, la cancelarie, la cantină sau chiar la toaletă trebuie să mergi prin exterior, vară sau iarnă, pe soare sau pe ploaie. Școala, o școală catolică privată, luni la prima oră e înconjurată de copiii veseli și gălăgioși. Stau în preajma zidului care înconjoară clădirea, vorbesc între ei, se joacă, nu au telefoane în mâine și asta ne izbește pe toți. La poartă, doi reprezentanți ai departamentului Vie scolaire, un departament care include un coordonator, o administrație și mai mulți angajați, toți subordonați directorului școlii, care au sarcina de a gestiona tot ce se întâmplă în școală, cu excepția cursurilor, care sunt în responsabilitatea profesorilor. Cei doi tineri de la Vie scolaire îi primesc pe elevi, schimbă cu ei câteva vorbe, îi direcționează pe fiecare spre sala lui și ne întâmpină și pe noi, căci știu deja că trebuie să sosim și au informații exacte despre tot ce vom avea de făcut. Ulterior, am avut prilejul să aflăm mai multe despre sarcinile lor. Identifică zilnic elevii absenți și la ora 8.00 telefonează fiecărui părinte, pentru a afla ce au pățit copiii. Organizează programul elevilor, dacă se întâmplă să lipsească vreun profesor. Îi supraveghează permanent pe copii, știu cine are probleme de sănătate, de familie, emoționale, îi conduc la sălile lor, îi ajută pe cei cu probleme locomotorii să ia liftul, le verifică autorizațiile de ieșire din școală (se iese din școală doar cu autorizație scrisă de la părinți), îi conduc și îi supraveghează la masă, la cantina școlii. Pe unii îi însoțesc la capelă, mai curând o sală de relaxare, decât de rugăciune, căci nu e o condiție ca elevii să fie catolici, studiul lor vizând istoria religiilor), pe alții la sala de recreere sau de lectură (zilnic elevii au 15 minute obligatorii de lectură, așa că fiecare are o carte in ghiozdan), pe unii elevi îi organizează pentru verificările scrise (în școală evaluările au loc la două săptămâni pentru fiecare nivel de studiu, cu subiecte comune), participă la toate excursiile, pregătesc toate ieșirile din școală, la muzeu, cinema, teatru, sunt confidenți ai copiilor, dar raportează toate problemele grave superiorilor ierarhici, și copii știu acest lucru, cunosc fiecare elev în parte.

Când elevii primesc sancțiuni, adică activități pentru comunitate, pe care trebuie să le desfășoare după program, cei de la Vie scolaire lucrează alături de copii. Întrebăm pentru ce primesc elevii sancțiuni și aflăm că se pedepsesc actele de violență, ținutele nepotrivite, atitudinile necuviincioase față de colegi sau de profesori. Nu au în școală un psiholog, dar dacă semnalează că un elev are probleme emoționale, e îndrumat către un centru care deservește toate școlile. Întrebăm dacă se sancționează fumatul și Christian, interlocutorul nostru, se miră: „Cine să fumeze, dacă nu e voie?”  Și e drept că nu prea vedem fumându-se nicăieri. Nici nu ar putea să o facă în școală, totul este transparent, în sensul cel mai propriu. Sălile de clasă sunt dispuse în jurul unei curți interioare deschise, toate au geamuri mari exterioare, vezi in fiecare moment ce fac fiecare elev și fiecare profesor, poți privi notițele de pe tablă. Viața școlară este publică și se desfășoară de la 8.00 la 18.20 în fiecare zi.

La cantină, o zi pe săptămână este meniu vegetarian. Fiecare elev, după ce mănâncă, își debarasează tava, separă resturile, nu înainte de a le cântări, pentru  a vedea câtă carne, câte legume sau fructe a risipit în fiecare zi. Dar vedem că farfuriile se golesc, iar atmosfera de la masă e veselă și plină de viață. De altfel, meniul e stabilit pe un an întreg, așa că, atunci când nu le place ceva, nu merg la cantină, pentru a nu arunca mâncarea pe care ar putea-o mânca alt copil. Cele mai aspre ore aflăm că sunt cele de sport. Nu se admit învoiri nejustificate, absențe, notele sunt puse cu exigență, echipamentul e obligatoriu. Unele ore de sport se desfășoară în afara școlii, căci elevii învață să vâslească, să se cațere sau să practice alte sporturi sub coordonarea profesorului.

În clasele finale, elevii își aleg materiile de examen, specilitățile, cum le numesc ei, dar și cursurile opționale. Mulți preferă să studieze chineza sau rusa, unele grupe sunt mai mari, altele sunt doar din câțiva copii alcătuite, dar se respectă dorința fiecărui copil. Elevii știu surprinzător de multe, sunt atenți și curioși, lucrează împreună, iar reprezentantul de la Vie scolaire ne poate spune tot ce dorim despre fiecare copil în parte: cum învață, ce îi place, din ce familie vine, ce își dorește pe viitor, cu cine e prieten, dacă are vreo alergie, care este orarul zilnic și care sunt nevoile zilnice ale fiecărui copil (și în școală sunt, la gimnaziu și liceu, peste o mie).

Mobilierul este modest, la locurile de afișaj nu sunt decât informații practice, scrise cu un creion pe o hartie, multe dintre ele („Vine grupul de români, cine vrea să îi salute!”, este unul dintre mesaje și toată lumea ne-a salutat și ne-a întreținut cu amabilitate), nimic formal. O sală de clasă, cea mai modernă dintre toate, suntem atenționați, reflectă o nouă ideologie referitoare la nevoile diferite ale copiilor, așa că e mobilată cu pupitre înalte, pupitre joase, bănci și scaune rotative sau chiar perne mari pe care elevii pot învăța tolăniți. Nu pot să nu mă întreb, amuzată, ce reacții ar genera la noi, din partea tuturor celor care beneficiază de școală, o asemenea dotare sau faptul că trebuie să ieși mereu afară, în aer liber, sau pauzele de doar cinci minute între ore (doar o pauză depășește o oră, pentru masă), sau orarul de 8 ore sau ghiozdanele incredibil de mari și de grele, sau restricțiile alimentare...În final, discutăm despre starea de bine, care a fost și tema ultimei lor adunări profesionale (adică un dialog liber și dinamic, dar foarte aplicat) care a condus la o rezoluție fermă: în școală e prea aglomerat și e prea cald.

Viața autentică a acestei școli, fără formalism, dar cu valori bine definite, îmi dă o stare de bine. Viața școlară există, o vezi și o simți, dincolo de orele de curs. Lecțiile sunt integrate în această viață școlară, în echilibru cu toate celelalte activități. Poate că asta ar trebui să căutăm și să simțim. Să avem o viață școlară și nu doar conținuturi de livrat sau de primit. Poate că asta ar trebui să ne proiectăm mental și să recunoaștem în mod asumat. Starea de bine nu e un dar pe care îl aștepți zadarnic de la cineva. E darul pe care ți-l faci singur, în fiecare zi. Poate cu asta ar trebui să începem: cu scoaterea la lumină a sâmburelui de fericire care există, dar pe care experiența școlii îl ține ascuns sub un strat de prejudecăți, de rapoarte formale, de statistici ambalate festiv, de reflectări sociale negative. La lumina realității fiecărui copil, sub căldura fiecărui profesor, sâmburele acesta va deveni floare.