Cui i-e frică de feedback?

Piesa dramaturgului american Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf?, își conservă actualitatea, de la premiera din 1962 și până azi, pentru că aduce în scenă, indiferent de spațiu și de timp, etern umana frică de a trăi o viață în iluzie și aceeași etern umană tentație a mistificării, a camuflării furiei, frustrării, eșecului sub iluzia fericirii. Dar nu piesa aceasta face (acum) subiectul analizei, deși merită să ne întoarcem la ea, cândva, ci doar rezonanța titlului ei, care dă un chip fricii noastre, a tuturor, de realitate, de ieșirea din confortul iluziei, de expunerea agresivă la adevăr. Pentru că, nu doar acum, în tensiunea apropierii de un alt an școlar aducător de frici, ci constant, în ultimii ani mai ales, m-am întrebat și eu, parafrazând titlul piesei și punându-l în relație cu o neliniște generală a sistemului profesional din care fac parte: Cui i-e frică de feedback?

Ca profesor, când intri în clasă, știi că elevul din fața ta te evaluează. În felurite chipuri. Și pe măsură ce ora se derulează, cu predictibilele și imprevizibilele ei, simți materializarea acestei evaluări din priviri, din gesturi, din posturi, evident, din întrebări, în cazul fericit în care există, din atitudini mărunte. Fiecare profesor iese din clasă cu măsura concretă a împlinirii obiectivelor sale pedagogice, cu rata sa de eșec, dar și cu mici dovezi de gingășie sau de revoltă, de empatie sau de opoziție și, de la toate acestea pornind, își proiectează următorul demers pedagogic. Și, de felul în care o face, construcția lui din fața clasei devine zid de sprijin sau zid de protecție. E o iluzie să credem că, ieșind de la oră, pe hol, cu ceilalți colegi, acasă, cu părinții, elevul nostru nu ne evaluează în termeni de bine și rău, că lecția noastră nu e publică și că efectul ei nu se vede prin ferestrele deschise în care se transformă ochii elevilor noștri. Este nevoie și de alt feedback, așezat în niște standarde, în niște repere, standardizat (alt cuvânt care sperie!), pentru ca nu doar profesorul, ci colectivul care pune în mișcare o școală să se poată regla în acord cu nevoile copiilor? Credința mea este că da. De aceea nu mă sperie impunerea la nivel instituțional a unui formular de feedback, e necesar și oportun (deși actuala lui formă e superficială și trebuie, după mine, regândită), dar mă sperie cu adevărat efectul unui asemenea instrument într-un angrenaj defect, străin de valori, care se rotește haotic și scapă analizei lucide și documentate, așa cum este școala de azi, pentru că oglindește, în fond, lumea de azi.

De câțiva ani, de când există obligativitatea aplicării acestui formular de feedback pentru elevi, constat câteva aspecte care îmi arată clar că reglajul unui asemenea instrument e de durată și că, deocamdată, cel puțin, nu există o dorință evidentă a reglării lui întru eficiență. Mai întâi, pentru că nu există în școli o cultură a feedbackului, vorbim mult despre el, dar îl exersăm puțin și formal, îl reducem la o smiley face la finalul unei liste de întrebări generale, cel mult, nu avem (încă) practici colaborative permanente în cancelarii (cuvântul permanente trebuie citit cu răbdare și îngăduință de colegii profesori), dar există, fără discuție, niște pași, care pot deschide un drum (și există, har Domnului, resurse care permit fiecăruia dintre noi șansa de a oferi și de a colecta feedback onest). Elevii nu au obișnuința unui feedback asumat, constant, cu aceleași standarde, pentru fiecare profesor și pentru fiecare disciplină, nu sunt ajutați să înțeleagă rolul acestui feedback, nu îl asociază responsabilității firești într-un proces în care ei sunt parte, ci fricii de posibile consecințe sau prejudecății că unele discipline sunt importante și altele nu. Pentru elevi, nu toți profesorii au același impact în formarea lor, pentru că la unii au examen, primesc note, la alții nu, unele ore trebuie făcute, altele pot fi sărite, la unele poți avea note mici, la altele toată clasa are zece.

Mai mult, formularul de feedback pentru elevi nu este obligatoriu, e integrat la drepturile, dar nu și la îndatoririle elevului, nu produce efecte reglatoare, ci doar efecte iluzorii, nu se analizează datele pe care le generează, e trimis elevilor la început de vacanță mare, când nimeni nu mai e conectat responsabil la școală, iar rezultatele le primim, dacă le primim, în toamnă, cine știe când și dacă, după cum sunt vremurile și prioritățile conducerilor de școli. Nu a suferit modificări din 2021 până la forma din noul Statut al elevului -2024, în ciuda faptului că nu mai există semestre într-un an școlar. Dovada că, de la vârful piramidei profesionale în jos, acest feedback nu e considerat relevant.

În școli, în mod concret, nu știu cum stau lucrurile și mi-ar plăcea să citesc un raport despre impactul acestui instrument, la un timp de la aplicarea lui, dar experiența directă stă cam așa: foarte puțini profesori primesc feedback (cei simpatizați, mai ales pentru că sunt de treabă, cei antipatizați, pentru că sunt ai dracului, cei care predau discipline de examen, pentru că de la ei se cere mai mult – de ce, oare?), foarte puțini elevi oferă feedback (cei revoltați, care simt anonimatul ca pe un scut, cei pasionați, pentru că simt mulțumirea ca pe o datorie, câțiva disciplinați, pentru că li s-a spus că trebuie), nimeni nu discută despre feedbackul primit (sunt câțiva nebuni, priviți cu suspiciune în cancelarie, în rest e un subiect tabu), oamenii se revoltă prin grupuri, dar nimic nu se schimbă argumentat, ne temem, dar privim acest formular ca pe untura de pește din copilărie, cum n-ajută, nici nu strică, te ții de nas și îl înghiți, sperând să uiți de el până anul viitor. La ceasul când vorbim, eu nu am acces la datele de feedback pentru anul precedent, le aștept răbdătoare, dar în anii trecuți am primit feedback de la 10% dintre elevii mei, câțiva mi-au declarat admirație, vreo doi m-au înjurat deschis, între aceste extreme nu m-am lămurit ce am de schimbat, refuz să cred că pentru restul nu contează ceea ce fac eu la clasă, dar știu că trebuie să fac mai mult ca să îi conving că au și ei un rol în ceea ce clădim împreună.

Până la următorul formular de feedback de la elevi, cu ce va mai aduce el, zi de zi, profesorii trebuie să ofere feedback elevilor lor. Și să îi învețe că acesta e un pas esențial în procesul lor comun de învățare. Și că e o responsabilitate comună, că ține de un pact mutual al procesului, că trebuie să fie onest, direct, deschis, reglator. Că fără el zidurile se năruie, progresul e iluzoriu, rezultatul așteptat devine nepredictibil. E nevoie de standarde, de rigoare, de responsabilitate, de comunicare, de știință. Un proces privit în oglindă, copilul face ce vede că faci, e responsabil în măsura în care ești responsabil, e obiectiv dacă învață rigorile obiectivității. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm zilnic Cui i-e frică de feedback?, nu pentru a aștepta un răspuns, ci pentru a înfrunta fricile nelămurite ale unui sistem fără busolă, pentru a le pune sub lupa analizei lucide și pentru a găsi, printre ele, curajul de a fi profesor eficient pentru fiecare dintre elevii tăi.