Solidaritatea cu noi înșine

Jean-Dominique Bauby a fost un jurnalist de succes, rămas captiv în propriul corp, în urma unui masiv atac cerebral. Situația sa medicală se numește sindromul locked-in, căci, deși perfect rațional și lucid, singura mișcare posibilă, ca urmare a acestei paralizii, a fost o slabă clipire din pleoapa stângă. Destul ca Bauby, coordonat de terapeuta sa, să dicteze o carte, Scafandrul și fluturele, publicată la câteva zile după moartea autorului ei. Fiecare mișcare de pleoapă indica o literă a alfabetului și, în peste 200 000 de clipiri, terapeuta a reconstituit cuvintele pe care prizonierul în propriul trup le-a scos la lumină.

Unul dintre capitolele cărții evocă, într-o tonalitate vie și plină de umor, experiența trăită de Bauby în sala mare a spitalului unde și-a trăit ultimele zile ale vieții, un așezământ pe care l-a patronat cândva împărăteasa Eugenia, soția lui Napoleon al III-lea. Spre aducere-aminte, un bust al împărătesei și documente privind vizita ei la spital, în 1864, se află în holul central, unde Bauby, în scaunul său cu rotile, privea fascinat către alteța imperială, imaginându-se protejat de silueta ei caldă, pe care o simțea ca pe o divinitate mângâietoare. Într-o zi, în timp ce se răsfăța în faldurile protectoarei sale, a zărit în oglindă un chip diform, cu gura strâmbă, cu părul răvășit, cu un ochi cusut și altul căscat imens. După câteva clipe, înțelege că e chiar imaginea lui, reflectată în vitrină, și izbucnește pe dinăuntru într-un râs contagios, căruia chiar împărăteasa de marmură pare să i se alăture, într-o complicitate omenească și profundă cu cel care, în toată drama sa, nu își pierde omenescul adânc.

Mi s-a părut că povestea lui Bauby se potrivește râsului interior amar al ultimelor zile, derulate între boicot și simulare, un context în care s-a vorbit mult despre solidaritate, dar s-a văzut, ca o hâdă reflectare în vitrina educației, corpul diform al acestui concept, din care, după schingiuiri repetate, a rămas o carcasă strâmbă, golită de sens. E necesar să precizez că eu nu am boicotat. Nu pentru că nu aș fi nemulțumită de felul în care breasla mea e tratată de guvernanți, nu de acum, ci dintotdeauna, dar sunt nemulțumită în egală măsură și de modul în care ne tratăm noi înșine. Ci pentru că, nefiind membră de sindicat (am fost vreme de 32 de ani și m-am simțit străină de acastă organizație care nu mă mai reprezenta în niciun fel), nu am primit niciun mesaj despre protest, despre revendicări, despre obiective. Am citit, ca fiecare dintre noi, în spațiul public, diatribe despre nevoia de solidaritate, despre trădare, despre luptă, dar nu am văzut nicăieri nimic concret, soluții, căi de rezolvare, proiecte clare, cu termene explicite, așteptări formulate realist, pe care să mi le pot asuma și eu, din singurătatea mea de profesor care trădează (nu?) lupta sindicală.

Și, din perspectiva aceleiași singurătăți, am putut să analizez, captivă în condiție, precum Bauby în propriul trup, câteva dintre temele cele mai vehiculate în ultimele zile. Are simularea rost? E mult de discutat și cred, sincer, că am fi putut trăi și fără șirul de simulări consumatoare de timp și de resurse, care au devenit în ultimii ani o modă. Mai cu seamă că simulările nu produc niciun efect în afara analizelor de date. Dar simularea aceasta  a fost fixată, fără proteste, anunțată public, iar eu mi-am planificat, alături de elevii mei, activitatea, având în față mereu acest termen. Mi s-a părut lipsit de onestitate să le spun copiilor, cărora le-am amintit în fiecare zi câte teme mai avem de parcurs în ritmul impus de simulare, că acum, după ce ei au făcut toate eforturile, eu m-am răzgândit și nu o mai vreau. În pedagogie, respectarea regulii e esențială.

Am corectat deja peste 60 de lucrări pentru simularea Evaluării Naționale, dublu decât de obicei, voi corecta și pentru simularea de bacalaureat. Cu tristețe. Se întreba cineva în spațiul public dacă noi, trădătorii, complicii cu puterea ne simțim niște eroi. Nu! Eu, căci în nume propriu afirm, m-am simțit neputincioasă în fața tezelor unor copii care nu știu să citească și să scrie. Nimic eroic, totul profund tragic. Și simularea este oglinda în care această hidoșenie se vede bine și amar, căci ieșim din zona poate avantajoasă a propriilor elevi și vedem un rău la care ne e și frică să gândim. Întrebarea: Cum de au ajuns atâția copii de 14 ani să nu știe să scrie și să citească, deși au trecut prin opt ani de școală,  nu o mai rostesc. Dar, dacă am rosti-o, am vedea, poate, și alte nevoi ale solidarității.

Am mai simțit ceva în aceste zile: efectul clasic al divide et impera. Lumea școlii pare divizată între cei cu principii, care luptă și se sacrifică, și lumea celor fără principii, care (se spunea într-un comunicat) ling tălpile celor aflați vremelnic în funcții. În fapt, în aceleași zile, s-au desfășurat olimpiade, sâmbăta și duminica, pe care nu le-a boicotat nimeni. Colegi care nu au acceptat simularea au acceptat olimpiada și am colaborat fără probleme, cum o facem de atâția ani, cu toate amărăciunile noastre că e o muncă suplimentară, neplătită, epuizantă, pentru că știm (așa cred) că înseamnă și o oportunitate profesională să vezi ce mai gândesc și ce mai pot copiii cei mai buni dintr-un județ. Nu au existat tabere, ci comunități profesionale la olimpiade. De aceea, când spun divide et impera, nu doar la guvernanții aflați vremelnic în funcții mă refer,  ci și la sindicatele conduse etern de aceiași oameni și care, după mine, ar trebui să își inițieze propria reformă. Pentru că această falsă divizare de clasă servește foarte bine pretextului de luptă sindicală, sfârșită mereu, deși nimic nu s-a schimbat semnificativ, prin strângeri de mâini între guvernanți și lideri.

În fine, solidaritatea mea, ca să închei, e cu mine însămi. Indiferent cum m-ar privi cei din jur, indiferent cum m-aș imagina eu, între proiecțiile satisfăcătoare de om care a ajuns la finalul carierei (vertical, zic!), apăsat de poverile inutile ale profesiei, și reflectările fulgerătoare în vitrina educației, rostul meu, ca profesor, a fost și este să ajut elevii să ajungă, prin învățare, la cea mai frumoasă imagine a lor și să nu rămână captivi în propria limită.