Cum am ratat să devin actriță de dramă sau despre oglinzile iluzorii ale destinului de părinte

Am citit, așa cum știți deja, zilele trecute, la clasă, Pescărușul Jonathan Livingstone al lui Richard Bach, și una dintre temele posibile este și relația părinte-copil, integrată în complicatul și copleșitorul timp al adolescenței. Cred că nu poți fi cu adevărat părinte, dacă în construcția educațională a copilului tău nu integrezi, în mod asumat, și propriile memorii, de la fiecare vârstă prin care ai trecut. Crezând cu tărie în această teorie nu înseamnă că am și respectat-o întotdeauna în practica mea de mamă, dar încerc să analizez (cât pot de!) obiectiv și să identific oglinzile iluzorii pe care le-am așezat și eu, în timp, în fața fiicei mele, pentru a mă oglindi, de fapt, eu.

Îmi amintesc un moment aproape comic acum, după ce au trecut atâția ani. Înainte ca fiica mea (despre care atunci nu știam că e o fiică) să se nască, în ultimele două luni de sarcină, mi-am asumat primul proiect matern grandios și am citit cu voce tare Jules Verne, preferatul meu în copilărie. Am fost entuziastă și răbdătoare și am așteptat roadele. Când fetița avea vreo 9 ani, am început să îi strecor pe noptieră câte un volum de Jules Verne, povestindu-i, firește, ce bucuroasă va fi să descopere această lume grozavă. Volumele rămâneau însă neterminate, desi pasiunea cititului exista, așa că, într-o zi, am decis: „Vei duce cartea până la capăt, nu se poate altfel, mie mi-a plăcut, trebuie să îți placă și ție!” Nu pot să vă spun ce am simțit când fiica mea a spus, cu ochii în lacrimi:”Imposibil, nu știu de ce, nu îmi place deloc! E plictisitor și toate cuvintele lui parcă îmi sună deja în cap!”

Nu a fost ultima mea construcție pedagogică năruită, dar în treizeci de ani de meserie de părinte am înțeles ce greu este să reușești și ce noroc extraordinar ai dacă se întâmplă să o scoți cu bine până la capăt ! Tendința de a așeza în fața copiilor noștri oglinzi deformate/deformatoare cred că este o primejdie generală a părinților. Replici clasice deja (Eu nu eram așa la vârsta ta ! Nu știu cu cine semeni ? Știu eu ce e mai bine pentru tine !) pot genera, în ciuda celor mai bune intenții din care se nasc, niște goluri foarte greu de umplut ulterior. Atitudinile lipsite de fermitate, într-un amestec toxic întotdeauna cu exigențele extreme, concentrarea pe rezultatele conjuncturale și nu pe competențele de drum lung, schimbarea neargumentată a regulilor sau impunerea lor fără consens, absența dialogului larg, pe teme de maxim interes pentru fiecare vârstă, și suplinirea lui cu un interogatoriu sumar, de obicei despre note, examene, responsabilități reprezintă tot atâtea erori în meseria de părinte, ca și în cea de profesor. Și aceasta din urmă grea, dar minunată, ca și cea dintâi!

Stabilesc asemănări între ele, dar nu le suprapun. Clișeul cu diriginta, a doua mamă, îmi displace, chiar. Copiii (generalizez, dar mă gândesc, evident, la cei pe care eu îi cunosc) au părinți, unici, irepetabili, de neînlocuit. Nu simt nevoia unui alt părinte conjunctural, ci a unui partener de dialog, care să aibă disponibilitatea să îi asculte, în care să simtă deschidere și afecțiune, un tovarăș de drum pe o porțiune încă neexplorată, mai experimentat în ale cunoașterii și, necondiționat, un reper de stabilitate profesională și morală. Nu întră în această relație minciuna, ipocrizia, interesul, pe care năsucul tânăr le identifică repede. Condiția comunicării cu adolescenții este onestitatea, nu cea afișată, clamată, ci aceea simțită, împărtășită, chiar și atunci când le spui că nu e bine ce fac. Nevoia de a avea în față oglinzi clare, în care să se descopere pe ei și în care să privească cu gândul, așa cum Jonathan îl învață pe elevul său : „ să nu crezi ce-ţi spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveşte cu gândul, descoperă ceea ce ştii deja şi vei vedea cum trebuie să zbori.”

Trebuie să închei printr-o poveste care să ne scoată din nota gravă, amintindu-ne care este rostul onestității în triada părinte-profesor-elev. Organizam o excursie în afara țării cu un grup de copii și, la una dintre întâlnirile cu părinții, un tată m-a întrebat ce sumă de cheltuială să îi dea fiului său. Cum totul era plătit și excursia nu era ieftină, am sugerat să fie doar câțiva euro, de un suc, o înghețată…Atunci tatăl, foarte serios, mi-a spus că fiul său pretinde o sumă muuuult mai mare și că nu îi poate spune NU, dar mă roagă, dacă se poate, să organizăm împreună un atac supra autocarului, cu niște actori deghizați în tâlhari, care să îi ia fiului banii, apoi să ne vedem liniștiți de drum, iar copilul să învețe că trebuie să se descurce singur. Am refuzat acest rol, pentru care nu mă simțeam pregătită, ratând șansa, unică, pentru că nu mi s-a mai propus niciodată, de a deveni actriță de dramă.

Actriță de comedie mi s-a mai întâmplat să fiu, cu voie sau fără de voie, dar, despre asta, alte povești.