Despre olimpiade, cu dragoste

Am participat la olimpiadele școlare în toți anii de liceu și am fost norocoasă. Am ajuns la fazele naționale, unde, uneori am luat un premiu, alteori doar am plâns. Am trăit bucuria întâlnirii cu scriitori pe care, altfel, la vremea aceea, nu i-aș fi putut auzi, cu profesori excepționali, cu tineri competitori a căror alăturare a fost un câștig, am fost și dezamăgită, și extaziată, am mers cu trenul, am moțăit în gări, în așteptarea altor trenuri, am stat în camere de cămin, am primit, la final, o diplomă și o carte. Privind în urmă, după ce anii au așezat experiența olimpiadelor în memorie, cred că a rămas bucuria. Bucuria că am călătorit, am experimentat, am cunoscut oameni, mi-am găsit un drum. Dacă mi-o fi fost frig, foame sau frică nu mai știu.

Am avut și norocul să întâlnesc, în viața mea de profesor, destui copii dispuși să lucreze în plus, să sacrifice vacanțe, să își asume și dezamăgiri, ca să participe la olimpiade, inclusiv la etapele naționale, plătindu-și drumul din propriul buzunar (sau așa e, cel puțin, în cazul elevilor noștri, poate sunt alții mai norocoși). Nu am obligat în viața mea pe nimeni, dar am sprijinit cu ce am putut pe toți cei care au dorit. Am transmis tuturor că olimpiada nu e pentru școală, profesor, părinți, că e o experiență din care trebuie să preia partea pozitivă, să învețe, să se construiască. Asta nu ne-a împiedicat să și suferim câteodată ! Am fost eu însămi călătoare prin comisiile naționale, stând în câte un cămin, uneori, în hotel, alteori, lucrând noaptea, în tensiune, dar mereu cu oameni calzi, entuziaști, care lăsaseră acasă familii, adesea de sărbători, pentru a împlini o menire profesională.

Am trăit experiența răvășitoare a implicării în organizarea olimpiadelor, care înseamnă zile fără pauză, nopți fără somn, tensiune, emoție, dar și bucurie, prietenie, senzația de neprețuit a binelui. Două imagini pot da măsura acestui efort. În prima, o sală a inspectoratului nostru, târziu în noapte, unde, o mână de colegi prăbușiți pe scaune, după ce s-au scris ultimele diplome, își căutau resursele să se ridice și să plece acasă, în sfârșit, după ce făcuseră tot ce aveau de făcut, deși era vacanță și sărbătoare. În a doua, la Timișoara, acum ceva ani, comisia a fost întâmpinată zi de zi de zâmbetul larg al unei colege din școala-gazdă, prezență neobosită, de o energie debordantă, o găseai alături la orice oră, gata să ajute, să sprijine, să împace. După festivitatea de premiere, am mai rămas prin oraș și am zărit-o pe o alee, mergând, probabil, în sfârșit, acasă. Nu mai era nici urmă de zâmbet, vedeam un om epuizat, care se străduia să iasă din ritmul infernal al ultimelor zile și să își regăsească liniștea. Două imagini ce reprezintă pe deplin condiția profesorului în vreme de olimpiadă.

Vrem sau nu vrem, la un anumit nivel al educației naționale, olimpiadele marchează un calendar profesional și experiența lor nu ar trebui plasată de decidenți în dosarul cu șină al treburilor formale. Așa că am urmărit, ca o cunoscătoare, fenomenul actual al olimpiadelor, cu toată trena lor de reacții publice. Și nu pot să nu constant, tot ca o cunoscătoare, câteva constante și câteva variabile.

Constante: de când mă știu, olimpiadele au fost subfinanțate, ele au generat pentru organizatori mari dureri de inimă, voluntarii din județele-gazdă, adică acei profesori inimoși care se implică în organizare, au rămas după olimpiade cu buzunarele mai goale, sleiți de puteri, dar mândri că au făcut mai mult decât cei care au stat deoparte și au privit critic. Și tot de când mă știu, decidenții, de toate coloraturile,  se arată uimiți că lucrurile nu au mers bine și promit că, de acum înainte, olimpiadele vor deveni ce n-au fost. Altă constantă: profesorii care pregătesc elevii pentru olimpiade sunt niște entuziaști, orgolioși poate, dar de un orgoliu necesar pentru performanță, care pun la dispoziție copiilor timp, resurse personale, transferă din energia proprie, ziua, noaptea, creează legături, unele dintre ele pentru o viață. Constant e faptul că nu sunt priviți întotdeauna cu simpatie, că nu există o valorizare profesională specifică și, sincer, cred că nici nu e necesară. Dar e o constantă pe care trebuie să o amintesc.

De când mă știu, olimpiadele nasc polemici. Aceste competiții sunt ale elitelor și elitele sunt puține, iar larga masă rămâne într-o mediocritate ce tinde spre ruină, ar spune unii. Adevărat, dar nimic mai fals ca abordare în relație. Elitele au locul și rolul lor, în sistem, în statistici și în viață. Ele trebuie să se bucure de sprijin, de recunoaștere, tot așa cum și învățământul de masă trebuie reașezat și revalorizat. E trist că un elev olimpic trebuie să doarmă două nopți într-un cămin murdar, dar e inacceptabil că elevi uitați de sistem, lipsiți de speranță, dorm în același cămin patru ani.

Tot o constantă ! Festivitățile olimpice au fost asociate cu limba de lemn a partidului unic, apoi cu limba unică, tot de lemn, a pluripartidismului, dacă organizatorii nu au permis ieșirea din rutina sau din ruina festivismului de campanie. Dar am asistat, în toate epocile, și la deschideri sau închideri vii, omenești, cu oameni profunzi vorbindu-le cu deplin respect și cu încredere tinerilor din fața lor. Și am avut toată considerația pentru asta!

Variabile: în trecut, elevul olimpic se bucura să primească o carte, acesta era darul suprem, nobil, în care își presa amintirea acestui triumf. Astăzi, se pune problema că banii primiți de olimpici sunt puțini. Problema reală e că primesc bani în loc de cărți. În primul rând, pentru că un diamant încă neșlefuit este transformat, mercantil, într-o răsplată de doi bani. În al doilea rând, pentru că, excluzând cartea, ca obiect cultural, din circuitul performanței, reducem performanța la câștig, adică la mediocritate. Și anul acesta, însă, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, pe lângă cei câțiva bănuți, copiii au primit cărți, iar acest standard de organizare arată că disciplina noastră încă își mai apără valorile.

Tot la capitolul « variabile », trebuie amintit că organizarea unei olimpiade depinde de oamenii implicați, de respectul pe care îl acordă muncii lor, de calitatea lor de profesori și de pedagogi. Unii directori își pregătesc olimpicii pentru deplasări, le asigură resurse, alții nu sunt interesați de acest aspect din viața școlii, unii inspectori sunt atenți, prezenți, părtași la organizare, alții dau niște directive și caută vinovați, iar pendularea între « unii » și « alții » ar putea continua, mai sus sau mai jos, pe scara ierarhiilor, de la profesori până la miniștri. De aceea, nu aș generaliza nici binele, dar nici răul.

Olimpiadele, în esență,  sunt evenimente nu doar ale sistemului, ci și ale participanților. Dincolo de neîmpliniri, de dezamăgiri, de erori, ele lasă urme, definesc, deschid drumuri. Lasă performanței șansa ei de a crede că mai contează într-o lume înecată în mediocritate. De aceea, despre olimpiade, merită să vorbim, măcar o dată pe an, cu dragoste!