Între B.U.G. și BUG, o primăvară cu tălpile arse

Am făcut în această săptămână un experiment. Am scris pe tablă un cuvânt – BUG – și i-am rugat pe elevii unei clase a XII-a să completeze cu ceea ce le evocă această ancoră. Copii buni, receptivi, unii dintre ei cu lecturi foarte consistente. Cei mai mulți au asociat cu sensul de gândac/insectă, din engleză, cu sensul de eroare tehnică, defecțiune sau cu B.U.G. Mafia. Mă așteptam ca numele formației de hip-hop să fie cel mai pomenit, dar nu a fost așa, semn că și muzica are vremurile ei. Niciun elev nu s-a gândit la râul Bug, care izvorăște din Podișul Podoliei pentru a străbate trei țări europene, înainte de a se vărsa, cu brațul său sudic, în Marea Neagră, printr-un liman comun cu cel al Niprului. Și, desigur, niciun elev nu a mers cu gândul spre anul 1942, când s-a petrecut deportarea a aproximativ 25000 de romi în  Transnistria, pe malul Bugului.

Motivul experimentului meu a fost o întâmplare, aceea de a-mi fi căzut în mâini o carte, Primăvara la Bug, scrisă de Mircea Tănase, rom descendent al unei familii deportate, un om care a trăit și dat mai departe o experiență de viață, în modul subiectiv al unei relatări de familie, simplu, fără analiză subtextuală, fără alt stil decât acela al zicerii motivate de datorie. Mărturisesc că tema m-a atras tocmai pentru că nu am date suficiente despre ea, iar cartea a fost un bun prilej de a mă întoarce spre un moment istoric pe care să mi-l conturez mai bine. Iar experimentul meu didactic m-a dus spre repertoriul B.U.G. Mafia, formație față de care nu declar vreo simpatie muzicală, dar ale cărei cântece le-am ascultat câteva zile, din datorie față de elevii mei, care au legat-o de ancora propusă de mine. Și, deși nu am devenit fan, un cântec m-a atins prin mesaj. Nu prin muzică, pe care nu o pot integra demodatului meu reper în ale melodicității, nu prin versurile, a căror frazare schioapă îmi dă fiori, ci prin ideea că fiecare generație poate avea propriul iad, din care se salvează. Se numește Cu tălpile arse, iar versul care mi-a rămas în memorie este vin tot la treningul negru și adidași, cu accent pe da, ca să rimeze cu pușcăriași, al cărui sens se întregește cu adevărat în final: Dar cu tălpile arse m-am ridicat și am încercat/ Am trecut prin foc încă o dată ca să ajung acum să merg pe apă.

Așadar, cartea! Confesiune neșlefuită stilistic a celui mai mic dintre copiii unei familii de romi din Comrat, Basarabia, în anii de dinaintea războiului, familie înstărită, a unui fierar harnic și priceput. O comunitate de români, bulgari, găgăuzi și țigani, cum ne mărturisește autorul, ducând împreună o viață liniștită și chiar frumoasă, fără grija zilei de mâine, pentru cei care știau să o rostuiască. Erau, ca peste tot și ca în orice vreme, familii cu rost și familii bătute de soartă, cu două moduri distincte de a trăi, fie muncind din greu, agonisind pentru copii, precum Ivan și ai săi, Francu, Gogutai și Anica, fie cerșind și trăind în bordeie, precum Tania și Balica. În comunitate există școală, dar cartea este pentru români, nu pentru țigani, copiii noștri să învețe meseria noastră, cu meseria pe care o învață își vor câștiga traiul, crede tatăl, deși e înstărit și înțelege rostul învățăturii.

Mutarea în România, la Galați, generează o nouă comunitate multietnică, pentru că Ivan cumpără o casă frumoasă, în care își găzduiește neamurile, dar face afaceri cinstite cu vecinii români și prosperă. Războiul nu ține, însă, cont de etnii, când e nevoie de oameni pe front. Ivan este concentrat în 1942 și trimis la Chilia Nouă, dar, în același an, mulți romi sunt deportați în Transnistria. O asemenea soartă o are și fiica, Anica, împreună cu băiețelul ei de câțiva anișori.Cei rămași în țară nu o duc mai ușor, sunt trimiși la săpat tranșee, în foamete, mizerie și frig.

Povestea Anicăi pe malul de iad al Bugului, unde trăiește mâncată de păduchi, înfometată, umilită, unde își pierde copilul, mort de frig și de foame, este o parte distinctă a poveștii, în care lumina prieteniei cu Iftinca, zisă Calia, inocența lui Vasilică, bunătatea unui ofițer care privește cu omenie deportații, generozitatea unei bătrâne rusoaice, care mobilizează comunitatea ca să îi ajute pe înfometații din lagărul de la Ciortova, acestea construiesc întregul mesaj. Mizeria, moartea, umilința, fuga și libertatea sunt fundalul acestei umanități pe care povestea o recuperează fără patimă.

În esență, cartea, care intră în seria altor confesiuni impresionante pe marginea aceleiași teme, alături de 20 de ani în Siberia, cartea Aniței Nandriș-Cudla, este povestea simplă a unui om care a trăit-o și a dat-o mai departe. Nu pentru a pedepsi, pentru a înfiera, pentru a pune degetul pe fapte și oameni, ci pentru a se ști, pentru a rămâne un reper în memorie, pentru a salva de uitare viețile destrămate de istorie. Nimic etnic în carte, dincolo de existența autentică a oamenilor dintr-o etnie, totul omenesc. Din primăvara grea a Bugului, cartea păstrează frumusețea Anicăi, din noroiul războiului – rugăciunea tatălui: Fă, Doamne, numai așa cum știi Tu, în bunătatea Ta pentru oameni, ca copiii mei să nu sufere cât vor trăi ei de pe urma păcatelor mele și ale mamei lor. Copiilor, însă, foamea, frigul și goliciunea le-au fost tovarăși toată viața. Au bătut lumea cu tălpile arse. Căci arse sunt și tălpile care calcă prundurile Bugului, dezgolite, și tălpile care bat asfaltul străzilor de azi în adidași ( cu accent pe da).

Așa cum se precizează în postfață, termenul de țigan nu există în limba romani, dar este folosit în carte pentru a evidenția realitatea acelor ani. De aceea l-am preluat ca atare. Și din cartea, pe care le-am recomandat-o elevilor mei, și din cântecul B.U.G. Mafia, pe care l-am ascultat și unii, și alții, și din istoria mai veche sau mai recentă, rămâne singurul cuvânt care concentrează mesajul oricărei suferințe: Om.