Sărbătorile pe care ni le dăruim

Despre sărbători și despre ritualurile lor am putea discuta pe îndelete, fie dezbătând conceptul, în istoria și în evoluția lui, fie analizând semnificațiile marilor sărbători ale vieții noastre. Și nu ar fi rău să zăbovim puțin în jurul ideii, pentru că ne oferă atâtea prilejuri de cădere pe gânduri. Eu am memoria sărbătorilor de familie, în formula ospețelor liniștitoare, care adunau oameni dragi în jurul meselor, cu pregătiri prealabile temeinice, începând cu liste lungi de feluri « date la masă », dezbătute zile la rând, cu grijă, continuând cu aromele care învăluiau casa, cu rolurile statornicite ale fiecăruia (mie îmi reveneau împăturitul sarmalelor și ornatul platourilor), apoi bucuria sosirii oaspeților, darurile nelipsite, căscatul gurii la sporovăiala celor mari, în fine, imaginea de front după bătălie și asaltul final pentru a pune toate la loc, în bună rânduială. Nu se putea fără poze, clasicele poze alb-negru, cu oameni îngrămădiți unii în alții, veseli, senini, rămași dincolo de timp. Dar aceste imagini alb-negru, în care caut emoția vieții trăite, îmi par adeseori mai vii și mai colorate decât multe dintre fotografiile editate ale prezentului.

Și din experiența mea de școlăriță s-a păstrat memoria sărbătorilor acelei vremi. La sfârșit de an, uniforma cea bună, fundele mari, apretate, peste care se așeza coronița, apoi cu părinții și cu Doamna, purtând cărțile primite în dar, ca pe un scut al gloriei, ne așezam la o masă afară, la cofetărie, alături de alți copii și părinți, într-o sărbătoare comună. Mai târziu, premierea era în curtea școlii, în prietenia colegilor, unii urcau pe scenă, alții nu, într-un firesc al momentului de bilanț. Urmau 8 Martie, 1 Iunie, 23 August, Zilele Școlii, Ziua Învățătorului, Ziua Recoltei, Ziua Eroilor și alte zile de care, îndreptățit, nu mai vrem să ne amintim, pentru că erau politizate, sufocate de festivismul comunist, așa că le-am înlocuit cu alte Zile, din care, evident, nu lipsește factorul politic, iar pe altele le-am transformat în sărbători legale, adică acelea în care stăm acasă și nu ne mai vedem unii cu alții. Petrecem Ziua Copilului fără copii, Ziua Învățătorului fără școală, Ziua Muncii, normal, fără muncă. Nu de Zile ducem lipsă, ci de sărbători autentice, petrecute în mod real împreună. De pildă, într-o școală, e nevoie de Zilele Școlii, nu pentru a le bifa într-un plan managerial sau pentru a mai primi o diplomă, ci pentru a vedea cine suntem, ce facem, unde ne aflăm, ce ne dorim, cum supraviețuim dincolo de discursuri și de statistici. Și tot de aceea avem nevoie de activitățile mari, de impact, puține, dar necesare, nu doar pentru a le înscrie în vreun calendar regional și de acolo într-un dosar prăfuit dintr-o arhivă.

 Îmi amintesc apoi de examenul de bacalaureat, era festiv, profesorii ne împărtășeau emoțiile, îmbrăcam cea mai bună cămașă de uniformă, școala părea mai caldă, iar președintele de comisie, pe atunci un profesor universitar, venit de la Iași în orășelul meu, intrat în săli să ne ureze succes, îmi părea un aducător de lumină. Mulți ani, profesoară fiind, am așteptat să intre elevii mei în sălile de examen, cu o ultimă încurajare, cu o privire complice, apoi am tremurat cu părinții pe lângă garduri, așteptându-i să iasă. Și cei mai mulți colegi ai mei procedau la fel, căci simțeam (și simțim, desigur) că examenul este întrucâtva și al nostru. Pentru că am avut și experiența coordonării, ani la rând, a comisiilor de examen, am trăit sărbătoarea lor și în această postură. Mărturisesc, deși poate voi stârrni zâmbete, că nu reușesc să dorm înaintea vreunui examen, că îmi pregătesc de seara hainele, poșeta, pantofii, că dimineața am inima în gât și că mă gândesc la fiecare elev în parte, cu emoție și cu duioșie. Și e chiar mai greu decât la propriile examene, căci așteptarea face ca timpul să treacă lent și chinuitor.

Am organizat, promoție după promoție, examene de competențe, în școala mea. Ritualul, căci în timp devenise un ritual, era clar. La prima oră, în școală, verificam sălile, să fie răcoroase, să fie luminoase, să fie curate, însoțită de oamenii simpli, din rândul personalului nedidactic, de la gardian și până la administrator, și  simțind, alături de ei, sărbătoarea momentului. Apoi, cu informaticiana noastră, cu secretarii și colegii din comisie, așteptam, emoționați, arhiva de subiecte, parola, așezam biletele în plicuri, cu ochii pe ceas, ca pentru o mare solemnitate. Alergam apoi, din sală în sală, să văd dacă elevii sunt bine, dacă au ajuns la timp, dacă au emoții, să le amintesc regulile examenului. Figurile lor nedormite, ținutele elegante, cămășile albe, vocile gâtuite, tremurul mâinilor, toate îmi păreau decupate din bucuria unui spectacol al maturizării la care aveam privilegiul să particip. Părinții rămași dincolo de poartă mă emoționează întotdeauna și simțeam că e de datoria mea să le ofer sprijinul unei priviri, care să îi asigure că totul va fi bine. Și, în final, după bucuria de a asculta copii buni, împliniți, deveniți oameni, alături de aceeași atentă și riguroasă informaticiană a noastră, verificam documentele finale și oftam cu ușurare că „am dat și bacalaureatul ăsta”.

Unele dintre aceste bucurii sărbătorești nu au fost depline, pentru mine,  în acest an. Le-au știrbit încadrarea examenului, printre altele, în rutina momentului de școală, câteva apariții vestimentare de teren de fotbal, pe care mi le reproșez, pentru că nu am reușit să transmit destul, unora dintre elevii mei, sensul maturității, lipsa oricărui moment de deschidere ceremonială a probei, alte mici neajunsuri. În fine, însă, anul școlar a fost încheiat, sărbătorește cu un spectacol frumos, așteptat de toți după o perioadă tristă de pandemie, urmat de o risipă de diplome, brațe întregi de hârtii colorate, risipite în aerul fierbinte al sfârșitului de an școlar ca un mănunchi de confetti. Și asta m-a făcut să mă întreb, cum o fac de ceva vreme, când și cum, mai ales cum, vom ieși din prizonieratul hârtiilor, în care ne măsurăm valorile, performanța, sensul? Sunt, cum am mai afirmat, adepta ierarhiilor, cred sincer că nu suntem toți la fel, că putem vedea, trăi și simți diferit, în felul nostru, fără să încetăm să evoluăm și fără să atenuăm lumina care există în fiecare. Cred că pe o scenă trebuie să urce cei mai buni ai contextului. La un campionat de fotbal, cei mai buni fotbaliști, la o serbare școlară, cei cu mediile cele mai mari, la o premiere a excelenței, cei care s-au remarcat prin rezultate validate unanim, la finalizarea unui proiect, cei care l-au făcut posibil, la un concurs de muzică, artiștii care se remarcă prin virtuozitate și la o întrecere karaoke cei care fac sala să vibreze, chiar dacă nu sunt nici profesioniști, nici excelenți, ci au doar șansa unui moment din care și-au făcut o sărbătoare. Și mai cred că e greșit a-i coborî pe cei mai buni în mulțime, a egaliza valorile, a edita color imaginea unui moment lipsit de lumină, căci asta nu ne face pe toți mai buni sau mai performanți. Devenim mai buni numai dacă acceptăm că în noi mai este loc de mai bine și dacă nu ne falsificăm valorile.

Cu oboseala obișnuită a unui an greu, cu încrederea că ar putea fi și mai bine, cu îndrăzneala de a spune și cu tristețea că nu toți vor înțelege că ceea ce semnalăm reprezintă binele pe care îl putem face, aleg să păstrez din fotografia color a acestui an frumusețea, demnitatea, bucuria, adică esențele în alb și negru ale sărbătorilor pe care mi le-am dăruit.