Examen la educație civică

La începutul clasei a IV-a, acum exact 49 de ani, am fost desemnată, în calitate de șef de detașament de pionieri, alături de o colegă, șef de grupă, să participăm la primirea în rândul pionierilor a unor elevi de clasa a II-a. În uniforma de pionier, încremenite în cămașa scrobită, având cravata roșie în jurul gâtului și gloria răspunderii în inimă, ne-am prezentat la adunare. Rolul nostru era să ascultăm discursurile, să respectăm ritualurile pionierești, să stăm cumințele în ultima bancă, în vreme ce copiii și părinții se aplaudau și se fotografiau, ca la orice festivitate școlară. Ferite de privirile adulte, care erau îndreptate spre scenă, am jucat în tăcere “X și Zero”, clasicul joc al plictiselilor școlare din vremea mea. La un moment dat, s-a intonat Imnul, dar noi, furate de strategie, nu ne-am ridicat să salutăm drapelul care se arbora. Am tresărit înghiontite de învățătoare, am săltat în picioare, cu obrajii mai roșii decât cravata și cu inimile mici, mici, gata să ne dispară. Am tulit-o după festivitate, sub privirile aspre ale directoarei noastre, convinse că a doua zi vom fi scoase în careu (locul inchizițiilor pionierești). Îmi amintesc ziua aceea cu toate detaliile: ne-am oprit în scara blocului nostru, care era la poarta școlii (locuiam la același etaj) și ne-am analizat vinovăția. Ne-am simțit vinovate în mod autentic, cu toată intensitatea celor 9 ani ai noștri, nu ne-am temut de pedeapsă (care nici nu a mai venit), ci de rușine. Știam că Imnul e dincolo de demagogia partidului (acasă auzeam mereu bancuri despre nea Nicu, aveam realitatea paralelă a tuturor copiilor din comunism, înțelegeam bine minciuna). De unde știam? De la școală, cu siguranță, din mesajele pe care profesorii care m-au educat au reușit să le transmită printre sloganuri, din cărțile pe care le citeam, din lupta zilnică a oamenilor simpli de a apăra puținele adevăruri care le-au mai rămas într-o lume de minciună.

După jena de ieri, văzând oameni care huiduie în timpul intonării Imnului, m-am dus spre programele de Cultură civică, întrebându-mă când au ratat cei din mulțime șansa formării lor ca cetățeni. În programa școlară de Educație civică pentru clasele a III-a și a IV-a, competențele generale sunt: 1. Aplicarea unor norme de conduită în viața cotidiană, 2. Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de viață din mediul cunoscut, 3. Cooperarea cu ceilalți pentru rezolvarea unor sarcini simple de lucru, manifestând disponibilitate. La Conținuturi,de pildă: Apartenența națională –  Însemnele țării: drapelul, imnul, stema, ziua națională. La clasa a VII-a, elevii au în program disciplina Educație pentru cetățenie democratică, după ce au studiat anterior Gândirea critică și Educația înterculturală. Competențele generale urmăresc 1. Raportarea critică la fapte, evenimente, idei, procese din viața personală și a diferitelor grupuri și comunități, prin utilizarea unor achiziții specifice domeniului social, 2. Cooperarea pentru realizarea unor activități și pentru investigarea unor probleme specifice diferitelor grupuri și comunități, prin asumarea unor valori și norme sociale și civice,3. Participarea responsabilă la luarea deciziilor prin exercitarea spiritului de inițiativă și întreprinzător, respectiv prin manifestarea unui comportament social, civic și economic activ.

Sună convingător. Unde sunt, atunci, absolvenții școlii noastre, în al căror profil de formare sunt proiectate interacțiunea cu ceilalți în baza valorilor, respectul pentru valoarea umană,  cunoașterea culturii constituționale, susținerea echității și a dreptății? O adunare civică prilejuită de un eveniment național precum cel dedicat zilei de 24 ianuarie este, de fapt, prilejul evaluării acestor competențe.  Trăim în convingerea greșită și foarte păguboasă că evaluarea eficienței școlii se face la examenele naționale și se măsoară în procentele de promovabilitate. De aceea, deși 70% dintre absolvenții de liceu promovează proba de Limba și literatura română, librăriile sunt goale și consumul de carte alarmant de mic, același procent pentru probele disciplinelor științifice, dar absolvenții cred mai mult în descântec decât în medic sau în promisiunea raiului fiscal când datele financiare proiectează, de fapt, iadul.

Evaluarea competențelor unui absolvent al școlii noastre se face zi de zi, pe durata întregii lui vieți, în contexte simple.De pildă, în felul în care onorează Imnul la început de an școlar.  Prin felul în care se poartă la o adunare civică, vorbește în fața vecinilor de grup, argumentează orice idee, se informează după ce îi ascultă pe alții, analizează critic orice promisiune, decide responsabil când votează, scrie pe rețele respectând normele limbii, plătește impozitele și urmărește cheltuirea transparentă a banilor, sancționează coerent când ceva e greșit, trăiește în respectul valorilor și al oamenilor. Președintele țării a promovat această evaluare. A vorbit liber, a dovedit înțelegerea contextului, a respectat dreptul celorlalți de a contesta un om, a reacționat critic la nemulțumire, analizând cauzele, a sancționat argumentat, cu decență. Dar piața a fost plină de cetățeni care nu au promovat această evaluare simplă. Au strigat la comandă, dovedind incapacitate critică, au călcat în picioare însemne, dovedind absență gravă a valorilor, au huiduit, nu protestând față de o idee, ci blocând orice dialog de care s-au dovedit incapabili.

Dacă am avea un ministru al educației (dar nu avem), poate că ar trebui să includă între obiectivele mandatului său evaluarea competențelor formate de școală în situații de viață, măsurarea eficienței reale a școlii, asigurarea unui rol cu adevărat formator pentru fiecare disciplină școlară. Și dacă am avea un ministru al educației (dar nu avem), aș fi sperat să vadă, după evaluarea de ieri, că procentul celor corigenți la educație civică este cu adevărat îngrijorător.

În ce mă privește, cu tot trecutul meu de șef de detașament de pionieri, nu aș putea huidui pe nimeni. Aș avea sentimentul expunerii mele la stâlpul infamiei. Stau nemișcată an de an, la intonarea Imnului, în curtea școlii, cu sentimentul că dau un examen. Înainte de a cere elevilor mei să-l promoveze, mă străduiesc să îl trec eu, zi de zi.