Filmul din filmul meu

În urmă cu vreo 30 de ani, fetița mea se uita din două în două zile la același film de desene animate. Tremura la fiecare scenă de emoție și de nerăbdare, deși le știa pe de rost. Într-o seară, când trebuia să se culce, mi-a spus: „Stai puțin, că acușica moare și plâng, pe urmă mă culc!”Pesemne că nu venise vremea spoilerelor. În urmă cu vreo 15 ani, am fost cu socrul meu, în vârstă, cu dificultăți de mers și de memorie, la Louvre. Am parcurs cu greu sălile spre Gioconda, dar, la un moment dat, nu a mai vrut să mergă, cu toate argumentele mele. Răspunsul: ”Eu am Gioconda foarte clară în cap, la ce să o mai văd?” În urmă cu vreo câteva zile am fost la cinema. Era nevoie de cele două contexte de viață ca să îl lămuresc pe al treilea. Am văzut “Cravata galbenă”, despre care am citit înainte, așa cum obișnuiesc să fac de câte ori pot. Am citit și după. Și am decis să merg încă o dată, cu elevii mei de clasa a XII-a, pentru că filmul mi-a plăcut, m-a emoționat, m-a bucurat. Și trebuie să spun, ca om care am câștigat toată viața o pâine și din descifrarea de mesaje, se întâmplă de multe ori ca emoția unei lecturi, a unui film, a unei piese de teatru să se împiedice de obișnuința de a dezmembra, de a pune sub obiectiv, de a diseca un întreg în componente care își pierd din lumină și din stare. Mă bucur când trăirea e simplă.

Am văzut azi, pentru a doua oară, filmul meu, acela pe care îl aveam în cap, așteptând cu nerăbdare scena la care știam că o să plâng. Prima dată, m-a impresionat vizual imaginea în care, imediat după război, Sergiu Celibidache dirijează într-un Berlin demolat de bombe, printre ruine. Pe fundal se zăresc resturi de beton, cerul e întunecat, scena e în lumină, dar totul e inundat de muzică și de dansul baghetei, ca un strigăt de triumf. M-am gândit atunci, în sala de cinema, nu știu de ce (sau poate că știu) la felul în care, un dirijor bun, ar reuși să pună în armonie vocile educației noastre, proiectate pe un fundal ruinat. Apoi am plâns de-a binele la scena în care, deschizând pachetul primit de la sora lui, vede decupajele din ziare, adunate de tată în anii lungi ai despărțirii lor. Pentru că acasă, într-un sertar, am un album cu tot ceea ce tatăl meu a decupat și etichetat, vreme de 58 de ani, pentru mine: poze de la grădiniță, premii școlare, diplome de la olimpiade, articole de ziar, cărți, scrisori. Am plâns pentru că o scenă de film, din filmul meu, s-a legat așa de adânc de un sens, acela că legăturile nu se rup, indiferent de spațiu și de timp.

La a doua vizionare am mers cu încă o dorință clară în minte. Voiam să revăd nu doar dirijorul de excepție, omul complex, modelul de consecvență cu o idee, spiritul orgolios, uneori greu de înțeles de către contemporani, fiul dominat de autoritatea unui părinte care s-a stins sub povara propriilor principii. Voiam să văd părintele unui fiu care își omagia tatăl, omagiind, în același timp, un artist. Și, din acest unghi privit, filmul e o declarație de dragoste.

Prima dată, oamenii au rămas în picioare în sală până ce a curs întregul generic, în fața unui Celibidache real pe fundal, sub o emoție pe care acordurile lui Ravel o făceau aproape palpabilă. A doua oară, am tras cu ochiul spre elevii mei.Au privit cu atenție, s-au emoționat, apoi, după film, au întrebat, au simțit nevoia să lămurească detalii, să împărtășească simțăminte. Și, da, au rămas în picioare, ca toți cei din sală, până la ultimul acord.

Am citit reacții publice, cronici, argumente, opinii. Mulțimea lor și caracterul radical al unora dintre ele confirmă faptul că filmul acesta nu se consumă odată cu ultimul popcorn din cutia în care spectatorul și-a ronțăit emoțiile. Poate pentru că, așa cum ne spune personajul, frumusețea e doar momeala. Avem și ce critica? Întotdeauna. Dar imperfecțiunea e necesară pentru a ne aminti cum ar fi fost perfecțiunea. Până la urmă, filmul spune o poveste în care fiecare se oglindește cu ceea ce aduce cu sine, iar receptarea lui pune în contact sensibilitatea vieții reconstituite, sensibilitatea celui care o reconstituie și sensibilitatea celui care privește și se privește în reflexia peliculei.Fellini credea că întreaga artă e autobiografică și că perla e autobiografia scoicii. Privitorul de film are perla lui.

Am ieșit a doua oară din sala de cinema ca o oiță culturală autentică, însoțită de alte câteva oițe naive, dar fericite, fiecare cu filmul său în minte.  În filmul din filmul meu era bucurie.