Din dragoste, cu dragoste

Când a intrat în viața noastră avea mărimea unei cești de cafea. Privea cu niște ochi mari din vitrina unui magazin de animale. Avea trei frați mai mari și mai zglobii, pe care îi cumpăraseră deja alți doritori, dar el nu inspira multă încredere, cu un cap mare, urechi blege și o privire tristă. Am știut că e al nostru din prima clipă și a știut și el, sunt convinsă. Nici nu știu dacă din clipa aceea s-a mai considerat câine, cred că, în sinea lui, a devenit om, uneori mai om decât mulți alții. L-am cumpărat, primind de la magazin un certificat de garanție pentru o lună. Au trecut 13 ani și Remi a răscumpărat tot ce am investit în el cu atâta iubire, încât acum, când tragem linia, îi suntem datori. A dormit în pătucul lui doar o singură noapte, prima, pentru că de atunci și-a ocupat locul în patul nostru, în viața noastră, în sufletul fiecăruia dintre noi.

Nu am mai avut, până la Remi, niciodată un câine. Mi se părea ușor deplasat atașamentul celor care aveau. Am înțeles, mai apoi, că nu se poate altfel. Remi nu a fost un animal de companie, a fost un membru al familiei, mereu prezent, mereu atent, gata la un semn să te aline, să te înveselească, neobosit. Nu a știut să meargă în lesă, plimbările prin oraș erau mereu o alergătură finalizată comic, în sunete guturale. Dar cele prin pădure, în curte, în grădină erau adevărate bucurii. Era prietenul bun al unei găști de pisici, împărțea cu ele mâncarea, teritoriul, dragostea noastră. Nu și jucăriile. Acestea erau doar ale lui, le ducea pe rând în dormitor, seara, la adăpost de intruși. Și toate se numeau porcul, pentru că prima lui jucărie fusese un porc roz, pe care l-a ronțăit cu timpul. Dacă întrebai unde e porcul, aducea o jucărie, uneori le rătăcea prin curte și le regăsea după o vreme cu bucuria unui copil.

Ne-a însoțit în călătorii, stând cuminte în mașină, la picioarele mele, fără să deranjeze. Era bucuros să privească pe geam și să scoată năsucul în vânt. Își recunoștea locul, lucrurile și dădea din codiță cu o bucurie nedisimulată când ne vedea venind. Nu lătra pe nimeni la venire, se bucura de companie întotdeauna, dar devenea aprig la plecare și era gata să muște pe oricine ieșea din curte, căci nu îi plăcea să rămână singur. L-am luat odată la pescuit și a căzut într-o baltă cu noroi, devenind din alb, negru. Altădată a amenințat cu o voce guturală un dulău de zece ori cât el, iar acela s-a retras speriat. Avea o voce de câine adevărat, lătra din toată inima, se juca din toată inima, iubea din toată inima. La un moment dat, a sunat cineva la poartă și Remi a lătrat năprasnic, până am ieșit, cu el în brațe. Persoana de dincolo de gard a răsuflat și a spus: „Bine că ați închis câinele cel mare, care se auzea lătrând!”

Când aveam treabă sau când nu mă simțeam bine, Remi stătea neclintit, ore în șir. Ridica din când în când ochii lui mari și negri și cerceta. Dacă simțea că se poate, era gata de joacă, dacă nu, ofta și se așeza răbdător, așteptând. Avea felul lui extraordinar de a comunica. Lătra, mârâia, scheuna, pufăia, plângea încetișor, ofta, sforăia, emitea interogații indescriptibile, știa să aprobe și să dezaprobe, să se revolte și să ierte în cele mai felurite chipuri. Dacă, din joacă, mușca, fiindcă se mai întâmpla să lase urme cu dințișorii lui mărunți, se speria și el și simțeai că îi pare rău. Dădea în felurite chipuri din codiță: vesel, atent, nerăbdător, plictisit, iritat, înțelept. Își ciulea urechile, își strâmba boticul, în grimasele cele mai nostime. Era o bucurie și, cu el, nu puteai fi supărat. Toate grijile zilei rămâneau la ușă, pentru că înăuntru era Remi, apărătorul echilibrului nostru.

Era cochet în felul lui. Îi plăcea la duș, la uscatul blăniței, accepta pentru scurt timp câte o fundiță, se lăsa mângâiat, se rostogolea de bucurie, gata să ofere căldura inimii lui uriașe. O inimă care astăzi a stat.

Dar Remi a lăsat în urmă amintiri prețioase, infinită iubire, urme care nu se vor șterge. Și mirosul cald de lăbuță care a bătut potecile vieții noastre, vreme de 13 ani.