El Dorado și mirajele (de succes) ale lumii noastre

El Dorado a devenit idealul marilor călători ai secolului al XVI-lea, care au plecat în expediții riscante, pentru a găsi legendarul ținut pe care îl credeau amplasat în America de Sud, în pădurile Amazonului. Au răscolit, în căutările lor, Columbia, Venezuela, Peru, Ecuador, Brazilia sau Bolivia. Înaintea ținutului aurit au luat-o legendele despre el, care au tulburat mințile lacome ale celor plecați să se îmbogățească. Conquistadorul Gonzalo Jimenez de Quesada a descoperit pentru prima dată populația Muisca, după ce a auzit poveștile spuse de oamenii lui Sebastien de Belalcázar, care plecase spre Lumea nouă cu expediția lui Cristofor Columb și a răvășit-o, mai apoi, împreună cu sângerosul Francisco Pizarro. Se pare că acești băștinași, în ritualurile lor religioase, își ungeau conducătorul cu o pastă de aur, apoi îl plimbau pe o plută alături de cele mai de preț comori ale lor, grămezi de aur și de pietre scumpe. Mitul s-a poleit în timp cu aurul iluzoriu pe care expedițiile nu l-au putut găsi, atrăgând mereu alți și alți visători, astfel că, secole mai târziu, îi găsim pe Percival Harrison Fawcett, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apoi pe Robert Tovar Gaitan la sfârșitul secolului XX, pe urmele doritului ținut și povestea continuă să fascineze lumea modernă. S-au păstrat, în urma căutărilor, vestigii de care ne putem bucura în marile muzee ale Americii latine, câteva cărți, niște filme, dar Eldorado continuă să rămână visul neatins.

Am evocat această poveste, pentru că la ea m-a dus cu gândul un mesaj care, de ceva timp, ne asaltează pe rețelele de socializare, despre posibilitatea de a promova ușor bacalaureatul, utilizând o carte-minune, care îți garantează succesul, e numaidecât subțire (condiția indubitabilă a succesului în învățare), conține tot ce vrei, e accesibilă tuturor, e rezultatul unor experiențe de nota zece și te ajută să nu pierzi timp. Inutil să mai precizăm că autorii sunt tineri, tocmai trecuți, cu succes (cum altfel?) prin examen, sunt simpatici, convingători și reprezintă o comunitate de peste 20000 de elevi (ne spune o domnișoară care ține delicat spre camere câteva broșuri în care s-a organizat toată învățătura lumii, gata de administrat, ca o pastiluță cu efect imediat). Mai mult, pentru ca cei dornici de succes (și se pare că nu sunt puțini) să fie pe deplin convinși și să scoată banii (nu puțini, nici aceștia), pentru a achiziționa dorita minune, curg recomandările. De pildă, Bogdan, 18 ani, ne convinge că s-a lăsat de pregătirea la română și nu regretă nimic. Georgiana, 19 ani, mărturisește:” Niște cărți excelente. Îmi plac foarte mult mai ales din cauza faptului că sunt foarte bine structurate. Asta îmi permite să le citesc înainte de oră”. Bianca apreciază că „au puține pagini”, Andreea că „sunt geniale”, iar Alexandru crede că „fiecare elev trebuie să se bucure de ele”. Repede, firește, căci au mai rămas pe stoc foarte puține exemplare, goana după succes golește, se pare, rezervele de învățătură de-a gata ale visătorilor. Am citit de câteva ori mesajul motivațional, mi-am șters ochelarii aburiți de emoție și m-am lăsat convinsă să părăsesc repede ultima ocazie de a deveni beneficiara unei asemenea oferte: „Suntem mândri de a introduce atât cărțile noastre tuturor elevilor care sunt în pregătire pentru Bacalaureat”. (invatacusucces.com) Dincolo de structura enunțului, pe care, nefiind, probabil, sub efectul miraculos al cărților promise, nu l-am putut pricepe, sper că inițiatorii vor să introducă, în capetele învățăceilor (cel mai probabil), nu cărțile, ci învățătura lor, câtă o fi fiind.

Situația îmi generează câteva întrebări și foarte puține răspunsuri. Mai întâi, cât de scăzut trebuie să fie impactul școlii, cu toate neajunsurile ei, asupra unor tineri care viseaă la promovarea bacalaureatului precum altădată Pizarro la Eldorado? Cum au reușit să treacă, vreme de doisprezece ani, prin sistem, fără să fi descoperit sensul învățăturii? Și, ca profesor, asta mă sperie cel mai tare. Apoi, de ce bacalaureatul este un ideal? Ce măsoară el pentru acești tineri și de ce, după ani de trecere fără plăcere prin școală, obiectivul este acum o notă maximă? O carte bună trebuie să fie subțire, concentrată, ușor de înghițit, fără efort, iar învățarea e un proces scurt, nedureros, un soi de implant sau de tatuaj, pentru care merită să strângi puțin din dinți? În toată această ecuație a succesului profesorul mai are vreun rol? Mai este el, dacă nu furnizor de conținut, căci acesta e aglomerat în cele câteva pagini miraculoase, măcar călăuză necesară pe drumul, fie și scurt, al cunoașterii?

Deși situația e revoltătoare și întrebările ar putea continua (cu ce resurse, sub ce autoritate, cu suportul căror părinți și, Doamne, se sparie gândul, cu recomandarea căror profesori se promovează asemenea minunății?), caut, totuși, o cauză. Și ea poate veni din felul totalmente eronat în care continuăm să înțelegem integrarea examenelor școlare în ansamblul educației. Copiii încep clasa pregătitoare sub spectrul examenelor de clasa a patra, intră în clasa a cincea cu gândul să ia Evaluarea Națională, apoi se trezesc în clasa a noua cu Bacalaureatul afișat în fața ochilor. Fiecare etapă de școlaritate are propriul El Dorado, niciodată găsit, dar visat și vânat cu mijloacele superficialității și ale pseudosuccesului. Și, în toată această goană după poleiala pe care să o etaleze, școala rămâne, pentru cei mai mulți, un drum pustiu, printre miraje, iar cunoașterea - o poartă aurită, dar mereu închisă.