O regină și lecția onestității

Am preluat anul acesta o clasă a V-a și, la prima lecție de prezentare a manualului, ne-am oprit puțin la imn. Discuția despre text, despre istoria lui, despre  ceremoniile în cadrul cărora se intonează și despre datoria civică față de acest simbol mi-a arătat, surprinzător, deși nu ar mai trebui să mă surprindă, că cei mai mulți dintre copii nu aflaseră când se cântă imnul, ce semnificație are el, cum trebuie să îl ascultăm și de ce. Așa că am lămurit că imnul e un simbol, că avem datoria de a-l asculta într-o postură solemnă, drepți, cu fruntea ridicată, gândindu-ne la cei care au făcut posibilă libertatea noastră, pentru că imnul este, prin convenție, o sinteză a reușitelor unei națiuni. Prima constatare a copiilor a fost că nici cei mai mulți dintre participanții la festivitatea de deschidere a școlii nu aflaseră aceste informații, pentru că i-au văzut pe mulți vorbind, stând cu spatele sau chiar râzând. Cum cel mai ușor e să cazi în plasa propriilor subiecte și cum, evident, copiii aveau dreptate, căci festivitățile conjuncturale nu mai au, de multă vreme, solemnitatea necesară, am dat să le abat atenția, spunându-le că, uneori, se întâmplă ca în timp ce se cântă imnul, cineva să nu se simtă bine și să nu realizeze că nu și-a adaptat postura la moment. Evident, o nouă ratare de strategie didactică, pentru că unul dintre ei, fericit de descoperire, a exclamat :

« -Chiar așa ! Era în față un domn care chiar nu se simțea bine, cât a cântat imnul s-a ținut cu mâna de inimă, poate că îl durea ! »

Am trecut ușurel mai departe, ținându-mă și eu cu mâna de inimă, deși nu se cânta niciun imn, cu promisiunea că vom mai discuta despre asta și la anul, că va mai fi și atunci o festivitate. Râzând și plângând în sine-mi, am constatat, pentru a câta oară, că onestitatea nu poate fi mimată, mai ales în fața unui public atât de vigilent precum niște copii isteți de clasa a V-a.

Poate că nu aș fi revenit la poveste, dacă nu aș fi revăzut, în momentul trist al morții reginei Elisabeta a II-a, câteva dintre scenele de onestitate regală, cu toată semnificația lor purtătoare de lecții. Povara coroanei, primită fără a o dori, la o vârstă tânără, sentimentul datoriei, cultivat prin educație, respectul față de cei din jur și față de valori, sacrificarea opiniilor, aspirațiilor, trăirilor proprii în numele imparțialității regale sunt greu de înțeles pentru noi, cei care trăim în libertatea de a face ce vrem. Totuși, vedem, cu acest prilej trist, că regina a fost un model pentru mulți oameni, britanici sau din alte părți ale lumii, și că dispariția ei este percepută ca un gol. Și cred că ceea ce a definit-o, în mod constant și credibil, în 70 de ani de domnie, a fost onestitatea.  S-a îndrăgostit, foarte devreme, de un tânăr chipeș, neagreat de familia ei, dar a cultivat cu responsabilitate familia, asociind iubirea cu respectul și cu datoria. Nu a abdicat de la sentiment, dar l-a ridicat la înălțimea datoriei, cu onestitate. Și-a confecționat rochia de mireasă cu ajutorul cupoanelor de rație, multe primite de la alte mirese din Anglia, care au văzut în eleganța nobilă a viitoarei suverane speranța propriilor idealuri. Și cu aceeași onestitate, ulterior, regina le-a plătit. A petrecut, în 1982, câteva minute bune cu un bărbat cu probleme psihice, care a intrat în dormitorul regal, păstrând o ținută demnă chiar și în cămașă de noapte și conversând politicos cu intrusul până la venirea agenților de pază. La plecare, atacatorul s-a declarat mai speriat decât regina, nu de primejdia în care s-ar fi putut afla, ci de măreția micuței doamne al cărei somn l-a tulburat.  A acceptat, cu umor, să simuleze o coborâre cu parașuta la Jocurile Olimpice din 2012 și a conversat, anul trecut, cu ursulețul Paddington, la un ceai, dând tonul, nonșalant, cu o linguriță, petrecerii pentru cel de-al șaptezecilea an de domnie.A scos cu onestitate din poșetă o felie de pâine cu marmeladă, împărtășind o normalitate simpatică și sinceră cu miile de oameni care au cu ei ceva dulce  « pentru mai târziu ». Cu o zi înainte de a muri, elegantă și discretă, și-a făcut datoria de a o primi, în picioare, sprijinită de un baston, pe Liz Truss, la palatul de la Balmoral, așa cum i-a întâmpinat, de-a lungul deceniilor, pe Winston Churchill, pe Margaret Thatcher, pe Tony Blair, pe fiecare dintre cei 16 prim-miniștri care s-au succedat pe durata domniei sale. Mesajul constant al reginei a fost acela al datoriei. Fragilă, veselă, temătoare, Lilibeth, fetița care a înțeles și a acceptat că are de jucat un rol, un pion pe o tablă mare de șah a unui secol tulburat și greu, a purtat pe creștet o coroană grea, în care s-au așezat speranțele celor pe care i-a reprezentat și i-a slujit, cu o onestitate convingătoare.

Mi-am reamintit că, acum doi ani, am prezentat unor elevi de liceu două imagini, pe care le-am ales în mod special pentru că reprezentau două idei total diferite despre celebritate : Macanache și Mihai Șora. De primul auziseră toți, de al doilea doar doi. Singurul lucru pe care puteam să il fac era să îi pun alături, să le arăt copiilor două feluri de notorietate, să îi informez și să îi las să aleagă. Nu am nicio emoție referitoare la ce au ales. Voi face același lucru și acum. Le mai așez, în galeria cu personaje ale lumii vii, o poveste.

Lecția de istorie a Reginei Elisabeta a II-a este o lecție a modelelor, de care avem nevoie ca să fim mai buni. Modelele nu pot fi dictate, nu pot fi impuse. Ni le alegem în mod conștient, în funcție de valorile pe care ni le asumăm prin educație. Și pentru a le alege, trebuie ca ele să existe și să ne fie arătate de familie și de școală.  Or, pentru tinerii de astăzi, inconjurați de oameni necredibili, de artificii efemere și de vedete de carton, povestea unei regine poate deveni modelul onest al regalității din fiecare.