Feluritele noastre învieri

Asistăm ritualic, an de an, la miracolul Învierii Domnului și, purtând spre casă Lumina, avem sentimentul propriei renașteri. Nopțile de Paște, pentru mine, au în comun cerul înstelat, strecurat prin umbra copacilor înfloriți, curgând peste făcliile de ceară dintre degetele oamenilor, și un sentiment de comuniune, pe care îl simți mergând spre casă, printre străini care devin, deodată, ai tăi. Pentru că împarți cu ei un dar atât de prețios, atât de rar. Și poezia în care ai găsit aceste sensuri îți vibrează în minte. (Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială/ Și negrul întuneric se sperie de șoapte.../Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte.../Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală. Mihai Eminescu, Învierea)

Când eram copil, priveam cu îngrijorare spre flacăra albă a lumânării, căci trebuia să ajungă vie până acasă, pe masa de sărbătoare, și, deși se stingea adeseori, era mereu cineva care să o reînvie. Acum am grijă să aprind în drumul meu toate lumânările stinse și am sentimentul unic al participării la sensul magic și sacru al momentului.

Dar nu despre Învierea Celui care calcă moartea voi vorbi astăzi, pentru că nici nu știu cum. Ci despre învierile noastre repetate, în așteptarea celei mari și unice, pentru care ne pregătitm. În afara sensurilor religioase, învierea nu e un ideal, e o stare. O trăim primăvara, cu primii muguri, cu vântul tânăr unduind suvițele blonde ale sălciilor, cu vârful fragil al zarnacadelelor străpungând pământul reavăn, ca niște degețele verzi și fragile ce scormonesc în lumină sau  caută febril între versurile în care s-ar putea oglindi. (Mâinile micilor flori intră-n pământ./Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt –/şi de pe dânsele sorb ploaia şi veştile./Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile.- Magda Isanos, Flori). Când soarele crud ne inundă, dezbrăcându-ne de pielea solzoasă a iernii care ne-a acoperit sufletul, dacă suntem gata să o recunoaștem, este o înviere, o trezire la ritmul vieții care palpită și cheamă. De câte ori suntem, însă, gata să o recunoaștem? Sau, mai bine, de câte ori nu constatăm că natura e verde, că florile sunt fructe, că primăvara a devenit solară și ne întrebăm dacă au existat mugurii sau au fost doar o părere?

Ca profesor, trăiesc o înviere a fiecărui început de an. Mă reordonez, mă reconstruiesc în relație cu noile colective, îmi regăsesc energia istovită cu promoția anterioară, proiectez speranțe, îmi propun să fac altfel, mai mult, mai bine. Cred că e o senzație cunoscută multor colegi entuziaști, a căror implicare o admir și din care preiau câte ceva, căci - nu-i așa? - în breasla noastră e mai ușor să înviem împreuna. Totuși, uneori, învierea aceasta e ratată, dacă observi că reintri într-un sistem rece, uneori rigid, din care te mai salvează duhul poeziei, dacă ai lampa fermecată a memoriei din care să îl scoți. ( Ce mi-ai făcut, Doamne,/Tocmai când mă deconectasem!/Parcă mi se luase o ceață de pe ochi/Și-ncepusem să văd întunericul,/Luna e astfel, acum mi-am dat seama/Altele sunt încheieturile lucrurilor./ Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/Mi se deslușise adevărata cântare./ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/Ale unui gând, desfășurându-se./Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap/ Și revin la vechea-mi năuceală./ Aud că tu ești cel care m-ai lovit atât de tare/ Când ai făcut lespedea să se dea în lături.- Marin Sorescu, Învierea lui Lazăr). Există revelația, dar există și neputința.

 Avem conștiința nevoii de a învia, căci elevii care ne vin în față sunt alții, mereu nerăbdători, mereu gata să ne cunoască, nu prin ceea ce suntem noi, în rutina profesională, ci prin ceea ce devenim pentru ei anume, pentru experiența unică a întâlnirii cu fiecare dintre ei? Suntem gata să îi călăuzim pe drumul lor au îi purtăm pe drumul nostru bătătorit, uneori fără țintă și fără bucurie? Nu ascund că obiectivul explicit al examenelor care încheie fiecare ciclu de școlaritate anulează bucuria și sensul. Încerc să le transmit elevilor că nu sunt decât halte ale drumului, că nu pentru examene învățăm, că raportarea doar la ele e apăsătoare și îngustă, dar elevul (și părintele, și profesorul) se angrenează într-un sistem modelator procustian, din care nu se poate desprinde.

Și, tot ca profesori, înviem cu fiecare experiență de cunoaștere, de formare, de împlinire de sine, trecând prin avataruri care ne definesc, lepădând crisalide care ne țin captivi în mentalități perimate și transformându-ne mereu, în dinamica vie și, uneori, prea accelerată a școlii de spirite. Căci există o școală a spiritelor, mereu alta, cu tineri unici, vii, al căror ritm e greu de ținut, și o școală a principiilor, a normelor, cu a cărei tradiție e greu să nu te conectezi. Iar profesorul face sau ar trebui să facă legătura dintre aceste două sisteme, unul static, inert, greu, altul dinamic, mobil, imponderabil. Și, totuși, ne reușește această înviere ? Transformăm în mod autentic aceste două sisteme într-un perpetuum mobile ? Reușim să ne asumăm o opțiune reformatoare cu adevărat ?

Întrebările sunt, evident, ale mele și rămân fără răspuns. Poate că o discuție profundă pe marginea lor ar împărți lumea în două, pe de o parte cei care trăiesc în deplină mulțumire de sine, și nu sunt puțini, pe de alta cei nemulțumiți, revoltați poate, care, negăsind soluțiile în realitate, le caută în literatură. Și marea Înviere a împărțit lumea în două, în cei ce cred și mărturisesc și în cei ce neagă și așteaptă, darămite învierile noastre ipotetice, mereu dorite, niciodată împlinite? O pagină care merită amintită aici este cea din Jurnalul fericirii, minunatul jurnal al lui Nicolae Steinhardt. O transcriu și o las spre meditație:  Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate mi-o însuşesc în celula unde am fost transferat după ieşirea din cea în care am primit botezul. Fereastra e bătută în scânduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl putem ţine închis sau deschis. în principiu este interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd şi în camera aceasta suntem lăsaţi a manipula pătrăţelul după voie. Jumătate din cameră doreşte să-l ţină închis. (Vreţi să ne omorâţi? Trage dom'le, e un curent ucigător!). Cealaltă jumătate susţine să fie deschis. (Vreţi să ne omorâţi? Ne sufocăm dom'le, e o căldură de moarte). Ce minunată ocazie de a-mi arăta mărinimia, blândeţea şi detaşarea. Zic: cum vreţi, mi-este egal, nu mă pronunţ. Pe loc se realizează unanimitatea celulei, care mă duşmăneşte. Din toate părţile se aude: ce, vrei să te pui bine cu toată lumea? Vrei să fii şi-n car şi-n căruţă, şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n coteţ, nu-ţi merge, ori cu carne ori cu brânză... Ura e generală, a ţâşnit spontan şi sincer. Modestie, băiete! Ia-o încet. Nu sunt nici şase luni de când ai intrat la puşcărie şi nici două de când te-ai botezat şi te şi crezi Simion Stâlpnicul! Mai uşor cu nepărtinirea şi dispreţul faţă de mărunţişuri. Îmi trebuie câteva zile ca să înţeleg. Votez cuminte pentru fereastra deschisă. Toate se potolesc ca prin farmec.

Până la marile judecăți, votez să vă fie Învierea cu lumină, masa cu belșug și familia cu sănătate !