Greșeală, eroare, oroare

Există o pedagogie a greșelii. Încercarea de a rezolva o problemă generează o multitudine de căi, unele dintre ele incorecte, dar, doar parcurgându-le și interiorizând experiențele de învățare pe care ți le oferă, poți găsi soluția problemei și poți structura un algoritm de rezolvare aplicabil și în alte contexte de viață. Pentru profesor, înțelegerea pedagogiei greșelii este fundamentală în relația cu elevul, căci formarea de competențe nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune analiză, reflecție, metacogniție, adică tocmai valorificarea conștientă și responsabilă a proceselor care se fundamentează și pe întâmplarea de a greși.

Ce aduce greșeala în relația elevului cu profesorul său, dacă nu este astfel valorificată, ca generatoare de informație valoroasă despre nivelul lui de înțelegere, despre dificultăți și blocaje și despre eventuale soluții didactice? Rușine, teamă, nesiguranță și alte emoții care vor îndepărta copilul de învățare. Ca profesor, cred că trebuie să fie o lecție asumată.

Ce se intâmplă atunci când greșeala e făcută și identificată în comunitățile adulte, de pildă chiar în comunitățile de profesori? Valorificând puținele mele lecturi în domeniu și o vastă experiență directă, aș risca să spun că, la modul ideal, greșeala ar putea, și aici, să devină o resursă a învățării, în măsura în care aceste comunități sunt în mod real comunități de învățare. Cele mai multe cu siguranță că sunt. În egală măsură, în absența unor astfel de conexiuni, în comunitățile polarizate de putere, „ai noștri și ceilalți”, „cei care servesc școala și cei care se servesc de ea”, cum citeam, deunăzi, într-o propunere de Cod de Etică, greșeala nu aduce decât o stare conflictuală între cel ce o dezvăluie și cel ce trebuie să o îndrepte. Dacă acesta din urmă vede în devoalarea greșelii doar un atac la persoană și dacă mai are și autoritatea puterii, atunci șansele de îndreptare/învățare scad vertiginos până aproape de zero.

Dacă greșeala în procesele școlare ar merita o analiză mai articulată, nu ar fi mai puțin util să ne întrebăm și despre eroare. Există vreo diferență de nuanță între cele două concepte, desemnate prin termeni sinonimi? Dacă greșeala e definită în DEX ca “faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere)”, eroarea este o „cunoștință, idee, părere, opinie greșită; ceea ce e greșit”. Interpretând, greșeala e o abatere, presupune, prin urmare, posibilitatea revenirii la calea corectă, e un fapt posibil de îndreptat, după doar o atenționare,  prin alt fapt, determinat de asumare și acceptare, în vreme ce eroarea e o idee, o opinie, o prejudecată, iar anularea ei e dificilă, imposibilă aproape, atunci când cel care se află în eroare nu are disponibilitatea analizei și a acceptării. Mai nou, cel puțin în experiența mea directă, eroarea devine mai subtil eroare umană. Adică o eroare săvârșită de (un) om, definibilă în contextul pedagogiei muncii, fie involuntar, prin metodă de lucru neadecvată, prin lipsă de cunoştinţe, grabă, dezinteres, neatenţie, comunicare precară, ignoranţă, fie asumat, prin rutină, conjunctură, abatere voluntară, ca formă de manifestare a puterii. Și ce e paradoxal este faptul că, de regulă,  nu și-o asumă nimeni.

Mi-am imaginat, furată de plăcerea analizei, o situație. Orice asemănare cu întâmplări și persoane reale este pur întâmplătoare. Într-o comunitate, profesională poate, chiar de profesori, de ce nu, s-ar putea identifica o greșeală, cum ar fi banala absență a unui document necesar și obligatoriu. Să emitem ipoteza că această greșeală ar fi făcută de un superior ierarhic, de pildă chiar de un director, iar un angajat, cel mai indezirabil, poziționat în opoziție cu șeful, atenționează asupra ei, verbal, în scris, în particular, prin canalele oficiale, vreme de…să luăm o durată oarecare, cinci luni, poate. Evident că între cei doi interlocutori, într-o asemenea situație ipotetică, există un blocaj, care transformă greșeala în eroare. Ducând raționamentul mai departe, o comunitate, mai ales de profesori (ne-am imaginat că ar fi posibil) ar trebui să aibă pârghiile ei reglatoare, intervenind fie pentru a sancționa colegial intervenția cârcotașului, dacă greșeala semnalată e doar o invenție, fie  dezaprobând excesul de putere, dacă greșeala există cu adevărat. Mai cu seamă că fiecare dintre ei (profesorii) duce valorile, convingerile, acțiunile sale, condiția sa morală în clasă, la elevi, pe care îi modelează împreună și în acord cu un ideal instituțional limpede și asumat, numaidecât etic. Ce se întâmplă când comunitatea vede și tace e o altă dilemă, care este impactul lipsei de reacție, al indiferenței, toate sunt întrebări care merită și ele, poate, o analiză, cândva, pentru că de la greșeală la eroare și apoi la oroare distanțele sunt scurte și efectele grave. Un fragment din Kinderland, romanul Lilianei Corobca, poate fi un posibil răspuns: „Răutatea nu este întotdeauna opusul bunătății. […] Nimicul este opusul lor, nimicul înseamnă un fel de politețe, neimplicare, indiferență. Răutatea este vie și este mai aproape de bunătate decât indiferența. Este ca dragostea și ca ura pe care le desparte uneori un singur pas. Răutatea este o simțire cu stări precum remușcarea, căința. Indiferența e o stare moartă, fără simțiri. Cu ea este greu de luptat.” Ieșim din ipoteză, convinși că în comunitățile de profesori coordonate de lideri o atare situație nu e posibilă.

Dacă, Doamne ferește, ar exista, soluția, ca întotdeauna, e în cărți.  Deși nu sunt frecvent pe lista mea de cărți de pe noptieră, uneori, căutând răspunsuri la propriile situații existențiale, mai comit câte o lectură de psihologie practică. Acum, 12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru, cartea lui Jordan B. Peterson, psiholog canadian, tradus și la noi, la Editura Trei. Ultima sa regulă de viață dintre cele douăsprezece, provocatoare și motivate cu exemple personale și culturale, se numește Când întâlnești o pisică pe stradă, mângâi-o! Totuși, capitolul începe cu o poveste despre câini, autorul motivând acest artificiu compozițional printr-o constatare întemeiată științific de cercetătorul Henri Tajfel și numită identificarea cu un grup minimal. Ne atașăm de propriul grup și nu ne place grupul celălalt, și e, categoric, mai eficient, să te numeri printre membrii grupului mai mare, pentru a avea siguranță, confort, iar avantajarea grupului de apartenență îți oferă o șansă rezonabile să le ai. (Când comunitatea e împărțită în cei care sunt cu noi și cei care sunt împotriva noastră, cooperarea e substituită de competiție, greșeala își pierde șansa corectării, contextul virtual de învățare devine un context real de putere, iar eroarea – scuza la îndemână pentru încremenirea în absurd.) Prin urmare, autorul începe cu o poveste  despre câini, își fidelizează un grup, apoi trece la povești despre la pisici și stârnește interesul altuia, pentru a exemplifica, în fond, cu modele din lumea micilor companioni necuvântători, armonia posibilă atunci când ești dispus să vezi oportunitățile de a învăța și de a corecta ce e greșit.

Din fericire, am o pisică și doi câini. O comunitate necesară, în care eroarea umană încă nu și-a făcut loc, dar în care greșim și ne corectăm zgomotos, cu bucurie.