Vremea banchetelor

Vremea banchetelor e o vreme a risipei frumoase. Într-o viață de școală se adună emoții, trăiri și banchetul devine un prilej al risipirii lor, ca o ploaie de flori care învăluie o seară de primăvară târzie. De regulă, acum se șterg granițele de cerneală dintre lumea profesorilor și cea a elevilor, pentru că cei dintâi redevin, pentru o seară, copii, iar cei din urmă trăiesc prima lor seară de adulți, întâlnindu-se la intersecția simbolică a unei vârste fără timp. Aceasta este imaginea care leagă banchetele de final de liceu, fie că ele s-au petrecut acum câteva decenii, fie că sunt cele care ne prind în risipa frumoasă a acestor zile.

Când privești, însă, de-a lungul a mulți, mulți ani, vezi că ceva s-a mai schimbat. Banchetul meu de final de liceu a fost o excursie la Lacu Roșu, cu clasa și cu Doamna Dirigintă, într-o vreme ploioasă de vară. Mi-am făcut o rochie de lurex roz, cu un umăr descoperit, mare îndrăzneală la vremea aceea, și s-a discutat mult în familie dacă e posibil să apar într-o ținută așa de extravagantă. După vreo 25 de ani, fiica mea a dorit pentru banchet o rochie cu tot spatele gol și am aprobat-o, cu sentimentul ascuns că nici pe vremea mea nu era altfel. Azi, mă uit la fotografii, mă uit la ținutele de banchet la modă, și îmi dau seama că acest detaliu vestimentar durează o clipă, e în acord firesc cu vremurile și este felul adolescenților de a se declara zgomotos oameni mari. Astăzi, cu mai multă goliciune, dar cu aceeași inocență ascunsă, străveziu, printre mătăsuri.

La banchetul meu, cineva a veni cu ideea nefericită să o furăm pe Doamna Dirigintă, ca la nunți – cred că era singurul nostru reper de eveniment, despre altele nu știam – și să o răscumpărăm, după miezul nopții, cu declarații de iubire, dar am uitat și a venit singură, fără declarații, prin ploaia mocănească de afară, semn că maturitatea nu stă în umărul gol al unei rochii. Totuși, declarațiile de iubire pentru extraordinara mea Doamnă Dirigintă au venit și continuă să vină de aproape 40 de ani!

În șirul meu de banchete, în calitate de dirigintă, nu s-a gândit nimeni, din fericire, să mă fure, dar am avut propriile aventuri. De unele banchete îmi amintesc până la detaliu, încă mă încearcă emoția dansului care ne face pe toți adolescenți, încă simt aroma nostalgiei care învăluie, dimineața, privirile obosite. Încă mai regăsesc, fir roșu între generații, sentimentul că oamenii mari în ținute glamuroase, la ivirea zorilor redevin copii, nu mai știu încotro să o ia și se trezesc purtați către școală, către banca lor, în care mai stau, triști, câteva clipe. În ultima vreme, mi s-a părut mai potrivit să privesc, să mă bucur de momentul începutului și să păstrez doar această secvență în amintire.

Ceea ce pare esențial schimbat, în timp, este felul de a construi comuniunea acestor banchete. În trecut, păreau gândite mai mult pentru ideea de „noi”, astăzi se concentrează mai curând în ideea de „eu”. Adolescenții de azi, unii dintre ei, puțini dintre cei pe care eu îi știu, e drept, doresc să epateze prin eticheta hainei pe care o poartă, prin marca mașinii care îi aduce la banchet, prin gestul studiat al trecerii pe covorul roșu și pentru toate aceste bucurii efemere părinții fac eforturi financiare extraordinare. Dar nici asta nu iese din firescul acestor vremuri, căci afectăm, prin multe dintre atitudinile noastre profesionale ideea de valoare, ideea de comunitate, le afirmăm tot mai superficial și le clădim tot mai fragil, iar pandemia ultimilor ani a redus și mai mult legăturile din spațiul  școlii, până la simple fire destrămate, care nu pot țese plasa unui destin comun și cu substanță.

Ceea ce rămâne, incontestabil, la fel, este emoția risipită în asemenea momente, de la pregătirea pentru banchet, mult mai rafinată acum ca pe vremuri și mult mai costisitoare, până la închiderea evenimentului, atunci printr-o cămașă de uniformă pe care scriam, în zori, cu o carioca, mesaje de dor, astăzi printr-un film, al fiecăruia și al nimănui, făcut de vreun fotograf plătit, al cărui ochi străin selectează din ansamblu nu ceea ce e bine, ci ceea ce dă bine. Dar, cum timpul curge și vremurile stau sub tirania lui, cine știe dacă în câțiva ani nu vom fi nostalgici și după aceste mici mărturii ale trecerii spre maturitate?

Cu gândul la succesiunea petrecerilor de absolvire pe care le-am trăit într-o calitate sau alta, am avut zilele acestea propriul banchet. Cartea mea de poezie pentru copii, Întâmplări cu părinți și copii cuminți, apărută la Editura Lebăda Neagră, a primit în dar o lansare, adică un fel de banchet de pe vremuri, în care ne-am regăsit, înr-un dans al copilăriei, oameni dragi. Au fost acolo toți ai mei, prieteni vechi și noi, elevi de clasa a opta, la al căror banchet voi dansa în curând, elevi de clasa a douăsprezecea, la al căror banchet tocmai am fost, copii ai mei din diverse generații, unii veniți cu propriii  copii de mână, părinți, colegi și, mai ales, mulți cititori mici, care m-au făcut, să mă simt, pentru o clipă scriitoare. În carne și oase, așa cum ei nu își închipuiau să fie un scriitor, și cu o inimă mică, mică de emoție și de drag.

Astăzi, și risipa mea de flori de vară s-a așezat într-un strat de culori și eu am redevenit ceea ce sunt: o mamă care vede cu ochii copiilor din jur și  o profesoară norocoasă, care are, har Domnului!,  mereu la îndemână un condei, când întâmplările se cer prinse într-un cuvânt.