Viața ca o privire grăbită pe fereastră

Când am citi Fragil, volumul de povestiri al Simonei Goșu, am apreciat nu doar fluiditatea textului, simplitatea provocatoare, capacitatea lui de a te învălui și de a te absorbi în universul pe care îl deschide, conturul ferm al personajelor, cu vieți interioare autentice și credibile, ci și poveștile pe care autoarea le decupează dintr-o lume cețoasă și cărora  le dă limpezime. Așa că vestea despre apariția romanului nu a trecut fără urme. Am început să citesc Stela cu așteptarea celui care știe și vrea mai mult.Nu știu de ce, pornind de la lectura imaginii de copertă, am așteptat o călătorie în trecut, în istoria unei case vechi, în viața unei familii care se încheagă sub forța unei Stele care îi apără valorile. Primele pagini m-au dus într-o lume foarte actuală, iar diegeza s-a țesut ușor, în jurul unui subiect fierbinte de acum câțiva ani, dar adus, din întâmplare, zilele acestea, din nou în actualitate (Referendumul de modificare a Constituției, din 2018). Evenimentul rămâne doar pretextul unor priviri furișe pe fereastră, în casele unor familii diverse, din Bucureștiul ultimelor decenii, pe durata unei săptămâni, urmărind-o pe Stela, menajeră, fostă contabilă la Depozitul de carte, mamă a doi copii mari, Lăcrămioara și Emanuel.

În programările sale de menaj, de luni până vineri, Stela ne poartă prin casa lui Marin Țane, actor la Teatrul Odeon, care se are la toartă cu puternicii vremii, apoi în casa fiului lui Țane, Vlad, penalistul care a salvat-o de acuzația de furt de la Depozit,  la profesoara de engleză Andreea Manea, apoi în casa Ligiei Țane, notărița, fosta nevastă a lui Marin, la cele două bunici, cu părul alb și cu părul roșu, care au grijă de nepoți, în locul părinților mult prea ocupați, prin Bazilescu, pe Palisadei, pe Grefoaicele colț cu Mocani, prin trecutul de la Vârfuri, prin propria existență, dar și printr-un univers citadin, dens și foarte viu, pe care îl scormonește cu un ochi atent. În spațiul virtual al literaturii sunt trase, din lumea exterioară, evenimente, repere, apariții care îl creditează. Pianistul Dan Grigore care se luptă cu statul și cară pepeni mari de la piață, Oprescu, primarul care a ridicat blocuri printre case, actori, politicieni, alături de vânzători de fier vechi, croitorese, cizmari dau consistență spațiului, adevăratul personaj al romanului.

Înainte de a se contura oameni, se conturează spații, pentru că Stela, femeie trecută de maturitate, are nostalgia spațiului pe care nu îl poate recupera. După viața din Vârfuri, de copil abandonat, după anii petrecuți în  maghernița socrilor, viața ei s-a zidit în casa de pe Palisadei, repartizată familiei sale de ICRAL, casă în care a trăit aproape 30 de ani, dar care a fost retrocedată fostei proprietare, întorsă în țară pentru a-și revendica moștenirea. 10 ani de proces, o luptă în care investește tot, sprijinul celor din jur, o duc pe Stela în apartamentul cu două camere de pe Mocani, alături de Mircea, soțul care a suferit un AVC, Manu, fiul care nu a luat bacul, și de amintirea lui Lăcră, fiica plecată în Anglia și de care  se simte străină.

Viața Stelei e o viață plină, în aparență, dar goală, în esență, căci e trăită cu sentimentul acut al spațiului, dar în absența oricărei vibrații a timpului. Deși evocă momente ale vieții ei și ale vieții altora, vreme de o săptămână, mergând din loc în loc, personajul recuperează numai memoria spațiilor, cu sentimentul că are timp pentru a curăța propria viață, după ce va ordona, cu maximă energie, viețile altora. Pentru Stela, există un mâine al împăcării cu Lăcrămioara, al așezării lui Manu pe un drum despre care încă nu știe nimic, al împlinirii aspirațiilor pentru care nu a găsit vreme, un mâine al liniștii lângă Mircea, soțul ei. Am urmărit personajul cu întrebarea firească legată de soluția ieșirii din cronologia narativă în care se întrețes destine, căci romanul e, de fapt, o colecție de povești de familie, pe care Stela le scoate la scuturat, într-o curățenie generală, le aerisește și le reordonează în casele lor, fără a schimba ceva. Fără o intrigă explicită, dar cu o mulțime de intrigi întrezărite, povestea te ține captiv, așa cum te fură ferestrele dezgolite ale caselor prin fața cărora treci într-o seară de toamnă.

M-am apropiat de ultimele pagini ale romanului înaintea unei călătorii la București, așa că am lăsat finalul pentru durata zborului (destul timp să finalizez, să diger și să fixez mesajul ultim al cărții). Întâmplarea sau cum se va fi numit ea a făcut să citesc ultimele pagini, cu încordare, aproape ca un refugiu, în timpul unor căderi în gol și zguduiri neașteptate, dar prelungi, ale avionului. Nu voi relata finalul (nici al cărții, nici al zguduielii), de dragul celor care vor găsi în textul meu un îndemn la lectură (și aș dori să fie mulți!), pentru că romanul Simonei Goșu merită acest răgaz. Voi spune doar că, ajunsă la sol, vie, dar nu nevătămată, ci cu o spaimă lăuntrică nedeslușită, am luat lectura de la capăt, cu sentimentul că trebuie să recuperez și timpul, care se insinuează dramatic în ceea ce pare a fi doar spațiu. Am salvat, în această revenire la text, regretele Stelei, sentimentul ei că a fost oarbă și că acum a început să vadă, tristețea că a alergat după cai verzi pe pereți, nostalgia unei cărți cu lăcrămioare presate, zadarnica dorință de a fi împletit, cândva, codițele fetiței sale, de a-și cunoaște nepotul, de a face tot ceea ce i s-a părut nesemnificativ și s-a dovedit a fi marele sens al vieții sale.

Am putea citi romanul acesta între întrebarea: Cine e Stela? și răspunsul flaubertian: Stela sunt eu! L-am putea deconstrui în cercuri concentrice, căutând sensuri, am putea inventaria personajele, pentru a reface lumea în care trăim, am putea recupera din rutina zilnică a Stelei fragmente ale propriilor vieți, imagini ale unor trasee repetabile, printr-o existență devenită spațiu, în loc să devină timp. Oricum am privi, de pe fereastra avionului, a casei, a sufletului, lumea Stelei ne duce în fața unei uși închise pe care fiecare dintre noi speră să i-o deschidă cineva, dar ne lasă răgazul de a privi viața, pe furiș, de pe fereastra pe care textul o deschide pentru fiecare cititor.