Quod erat demonstrandum

Împlinirile unui profesor se măsoară în generații. Am înțeles acest lucru târziu, după un deceniu de profesie, când am trăit emoția primei reîntâlniri cu absolvenții. Lăsasem să iasă pe poarta școlii niște adolescenți, ne bucuraserăm împreună de pragul unui bacalaureat (ce important îl consideram noi atunci și ce irelevant s-a dovedit, în timp, a fi!), ei lăsaseră în urmă aproape o școlăriță (nu împlinisem 25 de ani când au absolvit primii mei elevi), iar după zece ani s-au întors, părinți la rândul lor, cu drumuri profesionale drepte, cu destine familiale conturate, regăsindu-mă pe mine, trecută prin treptele sistemului, cu gradul I, cum s-ar zice, lămurită, cel puțin, că nu bacalaureatul e menirea noastră comună.

De atunci, am trăit aceste revederi cu așteptare, cu emoție, cu fericire întotdeauna. Nu am lipsit, când am fost invitată, am avut din toate lecții importante de învățat. Prima și cea mai importantă a fost aceea că, în memoria foștilor tăi elevi, rămâne doar ce și cât ai pus tu acolo. A doua –  că timpul modifică, nuanțează, șterge câte ceva, dar, dacă ai contat în devenirea lor, te duc cu ei mai departe.

Vreo șapte ani, directoarea unei școli fiind, m-am străduit să o reprezint la întâlnirile de promoție și am avut șansa unor revederi de 50 de ani în mandatul meu. Ele m-au învățat altceva: că fiecare promoție are școala ei în inimă, uneori foarte diferită de zidurile, de spațiile modernizate, de performanțele prezentului. Școala unei promoții înseamnă oameni, locuri semnificative, momente cu sens, legături afective și doar tangent mândria unor statistici, satisfacția unor certificări sau a unor titulaturi meritorii. Și ceea ce înseamnă enorm pentru o generație, alteia nu îi comunică nimic. La o asemenea întâlnire de 50 de ani a participat și singurul profesor al promoției rămas în viață la momentul festivității, tânăr profesor de sport la vremea absolvirii, în jurul căruia foștii elevi, oameni care se apropiau acum de 70, fremătau ca niște copii. Impresionată, l-am invitat pe Domnul Profesor la deschiderea anului școlar, l-am prezentat ca pe o mare surpriză, a venit pregătit, elegant, copleșit de responsabilitatea de a vorbi generației de azi, dar nu l-a ascultat nimeni, iar eu, pe jumătate intrată în pământ de rușine, mi-am jurat să nu mai fac! Dar am înțeles ce era de înțeles și, după câteva vorbe de întâmpinare, mă retrăgeam discret în școala mea, lăsându-le elevilor de odinioară libertatea școlii lor. Nu aș fi lipsit, însă, niciodată, nu doar din datoria indiscutabilă de a deschide porțile școlii, ci și de dragul de a fi martora directă a acestor întoarceri în timp.

Deși toate revederile au impactul lor emoțional, cele cu promoțiile cărora le-ai fost și diriginte sunt și mai puternice, căci legăturile au fost mai adânci, experiențele mai complexe și comunicarea mai statornică, în timp. Dar fiecare generație are poveștile ei. În cazul meu, pe unii copii i-am preluat în clasa a V-a, mititei, nesiguri, i-am văzut zbenguindu-se, plângând pentru o notă, apoi pentru o iubire, crescând și transformându-se în rebeli, fumând pe furiș, făcând și desfăcând în lacrimi prietenii, apoi i-am dus până la poarta maturității, veghindu-le zarea. Când au revenit, oameni mari, așezați la casele lor, serioși, ducându-și copiii de mână, am putut măsura drumul de la copilul de cândva și asta e măsura deplină a rostului meu profesional. Și, poate, și a vieții pe care am risipit-o, în sensul sublim al risipirilor de primăvară, în generație după generație.

Una dintre ele mi-a colorat ziua de ieri. În anii 2000, la colegiul la care lucram, pentru clasele de uman se ducea o luptă eroică. Erau așezate sub o prejudecată greu de înlăturat, aceea că la uman nimeresc cei care nu sunt performanți la matematică sau fizică, iar încadrarea e la mâna a doua. Sigur că, în timp, percepția s-a schimbat, dar vremurile așa erau, iar eu și colegii mei trebuia să demonstrăm nu doar că suntem de mâna întâi, ci și că o formație filologică este la fel de complexă, de onorantă și de eficientă profesional ca oricare alta. Și șansa ne-au dat-o niște elevi minunați, care au făcut ca formula quod erat demonstandum să se înscrie în firescul analizelor de final. Am făcut cu ei primul opțional de Jurnalism, primul opțional integrat, Literatură universală, am citit împreună enorm, am sfidat practica memorărilor (în moda vremii), ne-am încurajat unii pe alții, am avut sprijinul unei echipe de profesori, oameni care credeau, ca și mine,  că la clasele de uman performanța e tot performanță. Și chiar a fost!

Ieri i-am revăzut. Unii neschimbați, alții, la prima vedere, transformați, dar după primele cuvinte au ieșit la iveală copiii pe care îi știam. Împliniți. Cu familii, copii, salarii bune, slujbe în țară și în afară, cu legături între ei mult mai profunde (s-au cununat unii pe alții, și-au botezat unii altora copiii), convinși că tot ce au învățat a avut un rost. Cineva a sesizat că generația lor e imună la sindromul burnout, pentru că liceul i-a pregătit să ducă și să  caute sens în cât duc. M-am simțit răsplătită. Apoi și-au amintit că erau liberi la ore să exprime opinii. M-am simțit recunoscătoare pentru amintirea lor. Mi-au spus că citesc și că simt nevoia să citească. Mi-a crescut inima. Și-au amintit orele de Jurnalism, cu detalii. Am înțeles brusc de ce m-am încăpățânat să țin acest opțional atâția ani. Își pot ajuta copiii la teme. Munca mea nu putea avea împlinire mai frumoasă. Le-a fost drag de școală și au revenit cu bucurie (discuția de ieri a fost terapeutică, a spus un absolvent fără să știe ce ședință de sănătate emoțională gratuită mi-au oferit ei mie). Și la anul urmează o altă așteptată întâlnire de 20 de ani, sănătatea mea e asigurată pentru încă o vreme!

            Dacă există un context de feedback autentic pentru un profesor, atunci acesta este întâlnirea de promoție. Te uiți în ochii celor prezenți și simți că trecerea ta a lăsat câteva urme pe nisipul vieții lor. Ești fericit dacă, uneori, urmele acestea, încercate de valuri, iau formă de inimă.