Labiș, o poetesă (ne)desăvârșită și o pălărie zburătoare

Poate că este momentul să scriu ceva despre mine! Între un examen național și altul, între o statistică și alta, între două comunicate greu de întrezărit pe deplin în perdeaua lor de fum glorios, câte ceva rămâne constant în educație: învățarea nu stă în rapoarte, ci în poveștile vii ale vieții adevărate.

În 1983, elevă la o clasă de matematică-fizică, cu media 10 la Limba română, foarte lăudată de profesoara mea, dar convinsă că, dincolo de laude, chiar acesta era drumul meu, m-am transferat la un Liceu de Filologie. Altă profesoară, alți colegi, altă medie! La prima mea teză, în care am avut de scris despre „Apus de soare”, drama lui Delavrancea, artificiile invincibile de până atunci (portretul eroului cu ochii ca albastrul de Voroneț și vocea ca tunetul apelor dezlănțuite) mi-au adus un 6. Dar, spre norocul meu, această notă a venit la pachet cu o foarte lămuritoare anexă despre ridicol, despre platitudine, despre impostura în care te pot duce cuvintele frumoase, dar goale, anexă livrată foarte deschis, dar foarte cald, de noua mea profesoară și dirigintă. Așa că am trecut la lecturi serioase, am înțeles că literatura e despre idei, înainte de a fi despre cuvinte, și m-am lecuit de zicerile poetice, plutitoare în neant ca niște efemeride albastre. Am  fost, de atunci, la olimpiada națională în fiecare an, am dat bacalaureatul, am luat bacalaureatul, am dat admitere la Litere, am luat la Litere, am trecut prin examene, de diverse tipuri, constant având în minte că nu trebuie să mă mint. O critică venită la timp, cu mult tact pedagogic, a scos din mine ceea ce se estompase sub un vraf de laude deșarte.

În 1986, eram studentă în anul I și am obținut Premiul Revistei Cronica la Festivalul Național de Poezie „Nicolae Labiș”. Aveam 18 ani și jumătate, publicasem în presa vremii, obținusem niște premii frumoase, frecventam un cenaclu literar, mi se prevedea un drum spre poezie. Am plecat să îmi ridic premiul, ceea ce a presupus două pregătiri prealabile: prima - să mă învoiesc două zile de la cursuri, a doua - să îmi pregătesc o ținută de poetă laureată. Am început cu cea de-a doua (la 18 ani, așa și era firesc) și mi-am cumpărat o pălărie! Nu mai purtasem până atunci și credeam că ar putea fi o aură artistică de fetru albastru, detaliu esențial al unei apariții poetice. La facultate, Doamna Profesoară, de la care m-am învoit și pe care o prețuiam (și o prețuiesc) pentru ușile pe care le deschidea în textele vechi, în care ne făcea să descoperim lumi fascinante, nebănuite, m-a privit sceptic și a întrebat: „A, dumneata te visezi poetesă?” Nu cred că am răspuns în vreun fel, dar nedumerită am rămas. Nu de întrebarea Doamnei, ci de sensul din ea, căci nu aveam habar cum mă visez. Așa că am plecat cu multe gânduri adunate sub pălăria cea nouă și am participat la festivitate cam stingheră, neconvinsă că locul meu e acolo. Ascultam discursurile ocazionate de momentul festiv, când, o pală neașteptată de vânt, ca un semn al destinului, a smuls pălăria mea nouă și a purtat-o jucăuș peste frunzele de început de toamnă, de unde au recuperat-o, cu amabilitate, niște tineri poeți, și au restituit-o, galant, poetesei descoperite sub soarele zilei. A fost singura mișcare poetică pe care ființa mea lirică a provocat-o vreodată!

Odată cu pălăria buclucașă, a zburat definitiv și visul de poetesă. Nu știam încă, atunci, clar, ce visez să fiu, dar devenise limpede pentru mine ce visez să nu fiu (asta nu înseamnă că muza nu îmi dă ghes, câteodată, și că nu scriu, pentru mine, versuri de sertar). Între timp, am definitivat și visul: să îi port pe alții prin lanurile înalte ale poeziei care, slavă Domnului, există și vor exista, pentru că sunt destui mari poeți care le mențin aurite. Tocmai de aceea, mă întorc prin această amintire spre Labiș, pe care l-am descoperit atunci și pe care l-am recitit, acum, în lectura lui Cosmin Perța, în volumul Labiș. Jurnalul pierdut, una dintre minunatele biografii romanțate, apărute la Polirom, o mărturisire de credință emoționantă: Cred în menirea poetului de a transmite concepte și idei, de a face lumină acolo unde e furtună și beznă, dar pentru asta e nevoie de maturitate. Reconstituind un jurnal imaginar al poetului, început în 1952, odată cu înmatricularea sa la Școala de literatură  „Mihai Eminescu”, volumul ne poartă prin atmosfera literară a vremii, care ni se dezvăluie foarte viu prin ochii tânărului serios și înțelept, care o ordonează și o zugrăvește în culorile propriilor valori. Prima lecție e concentrată uimitor: A fi poet nu e suficient să știi să compui imagini „frumoase“, nici să fii un virtuoz al rimei, ba nici chiar să pornești de la un „fond ideologic“ bun. Poezia nu se scrie din „plăcere“, cum cred mulți. E muncă. Și, în afară de talent, pe care nimeni nu ți-l poate da, în afară de mediul în care ai șansa sau neșansa să crești, indiferent de voința ta, mai e nevoie de mult exercițiu și, deasupra de toate, de o imensă cultură. Un scriitor adevărat trebuie să cunoască tot ce a produs omenirea mai important, de la Homer la Maiakovski, de la Democrit la Marx, de la inventatorul anonim al pârghiei până la ultimele studii despre funcțiile, menirea și controlul atomilor. Apoi, trebuie să scrii cu sinceritate, să te dezvălui hârtiei ca unui prieten bun. 

Fapte de viață, precum întâlnirile cu Sadoveanu sau Arghezi, cursurile cu tovarășii Tudor Vianu și Dumitru Micu, iubirea ca un curcubeu, orgoliul și neliniștea celui care se luptă cu sine, dilemele ideologice, dar și certitudinile credinței, pendulările între lumea magică a satului, în care un armăsar poate fi hrănit cu jăratic, și mocirla dezolantă orașului în care tramvaiul înspăimântă cu vaierul său, sunt imaginile care se conturează, zi după zi, în paginile jurnalului. E o carte care te trimite la poezie, la istorie, care pune întrebări și îți lasă libertatea să dai răspunsuri. O carte actuală prin fiecare idee pe care pierdutul Labiș o transmite dincolo de timp: Ce este răul? Nimic altceva decât o absență a binelui. Și cum binele în lumea noastră este tot mai rar și mai puțin, cred că suntem îndreptățiți să vorbim despre o generalizare a răului. Binele mai e făcut doar la nivel individual, din generozitatea unuia sau a altuia, însă el nu mai e nicidecum un scop social. Lumea noastră nu se mai îndreaptă spre bine, spre construcția lui, ci pare condusă mai degrabă de haos, în care ipocrizia, minciuna, exploatarea, batjocura se pot manifesta în voie, neîngrădite de nimic.

Am promis, deci, să scriu despre mine, dar poate că scriu și despre tinerii pe care îi călăuzesc prin literatură și încerc să îi învăț să nu se mintă! Și pe care i-aș vrea purtați pe drumuri individuale de semnele propriilor destine și nu prizonieri în note, în rapoarte sau în statistici. Două întâmplări cu sens m-au așezat pe mine pe drumul meu, ceea ce arată că, uneori, o notă mică, o privire sceptică și o pălărie zburătoare pot decide felul în care te descoperi, fără regrete, în fața ta și a lumii.