Meritul din umbra Crucii

În cea mai senină zi de noiembrie, într-o lumină mierie, care învăluia aproape nefiresc  verdele aurit al dealurilor amintind de vară, am luat drumul Crucii, dusă de entuziasmul neobosit al unei vechi și dragi colege, doamna profesoară Elvira Rotundu, inițiatoarea unui proiect de educație nonformală.  Nu pe dealurile Golgotei am pornit noi din zori, ci pe cele ale Lunganilor, o comună din partea de sud-vest a județului. Crucea e un sat celebru deja pentru locul fruntaș pe care îl ocupă în ordine demografică, nu doar în județ, ci și în țară. Iar Școala gimnazială Crucea are peste 600 de elevi, concurând binișor cu una dintre școlile aglomerate din mediul urban.

Deși rolul meu în comunitate era acela de autoare a unei cărți pentru copii, condiția de profesor nu a putut rămâne în prag, mai ales că eram printre colegi entuziaști, dar împovărați de neputințele profesiei noastre, îngrădiți de limitele realității, convinși că fac (și fac!) ce pot, dar că fiecare copil merită și mai mult. În vreme ce am ascultat copiii recitând, stângaci, dar sincer, zeci de versuri, sub coordonarea inimoaselor lor învățătoare, admirând costumele colorate ce stilizau cromatica rromă și așezând în echilibru lumina din interiorul școlii cu ulițele umede din afara ei, m-am gândit cu tristețe la risipa de energie și de resurse, la gravele erori de strategie, la lipsa unei viziuni ieșite din realitatea școlii, unele dintre ele atât de rostogolite de presă în aceste zile.

Una dintre teme, pe marginea căreia am auzit zeci de opinii, cele mai multe îndreptățite (nu voi adăuga și eu o altă analiză) este cea a burselor. Ziua de la Crucea mi-a confirmat ceea ce cred și afirm de multă vreme: banii nu generează învățare și notele nu oferă informații, nici despre progres, nici despre potențial, nici despre șansa în viață a fiecărui copil. Unii dintre copilașii de ieri aveau ghetuțele pline de glodul ulițelor pe care le bat, uneori pe distanțe mari, pentru a ajunge la școală. În același timp, în oraș, sunt copii, chiar în școala mea, pe care părinții îi duc cu mașina până aproape în clasă. Dragostea părintească, fie că se traduce într-un bolid, fie că se măsoară într-o pereche de ghete, este aceeași, fără discuție. Unul dintre copii e primul în clasa lui, cu o medie de opt, altul e ultimul, dar are peste 9.50. Cele două medii nu pot fi comparate, nu au la bază aceleași criterii, nu măsoară aceeași învățare. Dar ambii copii, în situația actuală, primesc bursă de merit. Și, după mine, fiecare merită să fie susținut de statul său, pentru că fiecare este o resursă, fiecare trebuie să atingă un potențial, fiecare va deveni cetățeanul de mâine. Dar cum mai definim meritul, dacă îl șablonizăm în 30% din orice context și îl echivalăm cu o sumă de bani, care are altă valoare pentru fiecare copil?

Principial vorbind, într-o societate în care un copil atinge pe parcursul vieții ceva mai mult de jumătate din potențialul său, e credibil că o treime din populația școlară intră în zona performanței meritorii? Când vedem cu ochiul liber uriașele diferențe dintre școli, dintre rural și urban, când segregarea este o realitate indiscutabilă, când nu avem criterii unice de notare, când motivația în unele medii școlare lipsește cu desăvârșire, putem crede că 30% dintre elevii de azi sunt bursieri de merit? Evident că s-ar putea redenumi aceste burse, ar putea rămâne meritul la merit, încurajarea școlară, la încurajare școlară, notele de 10 la locul lor și cele sub 5 unde s-au aflat și până acum, adică în statistici, dar copiii din spatele acestor burse vor resimți o schimbare în destinul lor?Proiecția unei grămăjoare de bani la sfârșitul fiecărei luni îi va face să învețe mai mult? Ce pot însemna banii aceștia? Contribuția simbolică la un smartfon care costă cât bursa pe trei ani și pe care îl vor cumpăra oricum părinții care pot sau o nouă pereche de ghete? Ceva de pus la pușculiță pentru vacanța de Crăciun sau pâinea familiei? Vor deveni ei cărți? Vor transforma copiii în cititori? Vor deveni notele mai obiective sub presiunea bursei din luna următoare? Va deveni învățarea realitatea zilnică a școlii sau doar bănuții vor determina goana după împlinirea, de multe ori incorectă, a unor criterii?

I-am întrebat pe copiii de la Crucea dacă au primit cărți la premiu la final de an. Au primit câțiva dintre ei. În școala mea nu au primit, decât dacă profesorii și le-au permis. Școala nu și-a permis, ca multe alte școli.. Unii, foarte puțini, au spus că au acasă și biblioteci. Am stabilit împreună că cea mai încăpătoare bibliotecă o poți avea în cap, chiar și atunci când stai într-o casă mică de chirpici. În cap e loc destul.  Dar banii nu te prea ajută să găsești acest loc când stomacul e gol, când viața e limitată la ulița ta, când nu există altă lume dincolo de dealul Crucii. Pentru copiii de aici sau din alte sate, bursa de merit va eticheta un ajutor de trai, pentru care trebuie doar să mergi la școală, unde oricum e mai cald decâ acasă, nu neapărat să și înveți, pentru alții bursa de merit va hrăni un orgoliu, același pe care îl vedem, la sfârșit de an, în fața scenelor pline de premianți.

Statul care nu asigură biblioteci reînnoite la zi în fiecare școală, care nu poate asigura mentorat autentic profesorilor, care nu își poate plăti cum se cuvine angajații, care lasă în seama altora hrana, sănătatea, recuperarea copiilor săi pierduți, care nu poate asigura bănci și scaune în unele școli, apă curentă în altele, statul pentru care nu contează copiii reali, ci datele din statisticile care nu îi fac zilele proaste, mi-a părut, în timp ce coboram dealul Crucii, ca un fel de Pilat din Pont, spălându-se pe mâini. Și în umbra Crucii, meritul celor care, precum însoțitoarea mea,  mai cred că șansa acestor copii stă în cărți, mi s-a arătat neprețuit.