Ce câștigi atunci când pierzi

Greva s-a încheiat, într-un mod care arată că suntem încă foarte nepregătiți să ne apărăm statutul. Formula suspendării este, după mine, o batistă albă fluturată în semn de despărțire dintr-un tren în mers. Pare un porumbel în zbor, cât o vezi în zare, și devine o rufă murdară după ce ai băgat-o în buzunar. Stând pe strada mea, în greva mea pe persoană fizică, în care încă mă aflu, pot să îmi permit puțină analiză pe text. După fiecare ieșire de la negocieri, liderii, uniți într-un grup statuar grav, declarau aproape în cor că oamenii au vrut, oamenii vor decide. Părea că rolul lor era doar acela de mesageri cu capul plecat, pe care sabia nu-l taie, care dădeau fuguța de la oameni la guvern, de la guvern la oameni, într-un efort de alergare ce merită duble salarizări. După consultări peste consultări, zi și noapte, înțeleg, de la colegii sindicaliști, astăzi, brusc, nu au mai contat oamenii, ci liderii, căci, pe un vot masiv de rămânere în grevă, s-a hotărât contrariul, fie că se cheamă suspendare, încheiere sau eșec. Mâine voi ieși, prin cerere scrisă, așa cum am intrat, din identitatea de grevist și voi redeveni un angajat cuminte al sistemului.

Cu ce s-a încheiat greva? Cu o creștere care, în valoare netă, va însemna ceva mai mult la fluturașul din iulie, cu cât să acoperi datoriile pe care le-ai făcut după fluturașul din mai. Cu o promisiune că vom avea cu ce să investim în noi, în locul statului, care nu o face, deși are această răspundere. Sărmanii colegi din personalul nedidactic, trăitori din împrumuturi de la o lună la alta, vor primi bani să facă și ei cursuri (acelea pe care școlile sunt obligate să le asigure, de altfel). S-a mai încheiat cu sentimentul general al dezamăgirii, pentru că fiecare profesor a avut speranțele lui și constată, după trei săptămâni încheiate, că trebuie să revină la clasă, nici mai bogat, nici mai prețuit, ci așa cum era și înainte, privindu-și în ochi elevii pentru care lecția de demnitate a devenit lecție de supunere. În 18 ani fără greve în educație s-a născut și a absolvit o generație. În 2005, copiii care dau azi bacalaureatul se nășteau și profesorii visau atunci să le ofere o școală adevărată. Azi este momentul real de bilanț. Statisticile, testele, rapoartele, strada, ea însăși, ne arată cât de eficientă a devenit educația între două mari greve.

A câștigat mai multă demnitate breasla noastră? Cred că da, pentru că au ieșit în public, în stradă, în media, oameni care au ceva de spus și a căror voce s-a auzit mai puternic decât vuvuzelele unui protest obișnuit. Și pentru că marea mulțime s-a încolonat și în spatele lor, arătând solidaritate. Dar să nu ne amăgim că e o demnitate definitivă. Niciun profesor nu se va întoarce la clasă în uralele elevilor, încununat ca un martir, ci va redeveni același, pregătit sau nepregătit, exemplar sau umil, inspirator sau incoerent, credibil sau supus disprețului, ca și până acum, căci greva nu a transformat profesional pe nimeni. În puține zile, pumnul acesta de semințe de demnitate se poate risipi, dar unele vor rodi și în ele va sta speranța.

Respectul nu cred că ni-l poate da asocierea cu o mulțime. El se câștigă în clasă, în comunicare directă, zi de zi, așa că nu l-am revendicat, ci l-am dobândit și cine nu l-a avut nu îl va avea. Dar ceea ce cred că e esențial este faptul că fiecare profesor are șansa de a transforma această experiență, la ore, într-o lecție despre respect. E o resursă pe care m-aș bucura ca fiecare dintre noi să o valorifice cu succes. Am mai câștigat ceva: ne-am văzut așa cum ne oglindim în ochii lumii în care trăim. Am aflat că pentru politicieni, de toate culorile, suntem o masă electorală și atât. Fiecare politician are, cu siguranță, măcar un profesor pe care îl respectă, dar ansamblul dăscălimii, că tot le place cuvântul, nu e altceva decât o cohortă de pelerinaj electoral. Și cei care vor rămâne îngenunchiați pe covorul roșu al fâțâielilor politice, cu o slugărnicie fără leac, își merită statutul de dăscălime. Am mai aflat, deși era cazul să știm, că părinții ne pot fi parteneri sau inamici, dar că poziționarea lor depinde doar de noi. Cred că mulți colegi i-au simțit pe părinți aproape în aceste zile (eu chiar așa i-am simțit), dar am văzut și mulți profesori încrâncenați împotriva lor  și chiar împotriva elevilor, uitând că doar copiii ne dau sens profesional și că nu pot fi armele noastre în nicio luptă. Și am mai văzut, dacă ne-am uitat cu atenție la reflexia noastră în cerul de început de iunie, că avem de înlăturat multă ipocrizie, înainte de a încerca să construim PROFESORULUI un chip nou.

Dar eu am mai câștigat ceva și sunt convinsă că sunt mulți, foarte mulți profesori, care se bucură de același câștig. Deși am fost neplătită, la cerere, am venit la școală în fiecare zi și am făcut ore. Iar elevii mei au venit și ei, deși i-am anunțat că nu le pun absențe, căci am înțeles că le-ar fi dificil să vină doar pentru o materie. Le sunt infinit recunoscătoare! Nu doar pentru că am vorbit (cu cei mici) despre Mircea cel Bâtrân, așa cum îl vede Eminescu, despre motive pe care le avem să ne iubim sau să nu ne iubim țara (doar patru copii au enumerat motive de iubire), dar și despre ceea ce putem face noi ca să devină mai ușor de iubit, ori despre Steinhardt (cu cei mari), dezbătând pe marginea biografiei romanțate scrise de Lavinia Bălulescu,  Steinhardt. Bughi mambo rag. Ci pentru că nu m-au lăsat singură, așa cum au făcut-o guvernul, ministrul, sindicatele. Ca și în altă grevă, astăzi mi-am pus mărgele la gât, m-am uitat în oglindă și m-am simțit învingătoare.