Micile mari tragedii ale unor concursuri școlare

Voi preciza de la bun început că sunt adepta ierarhiilor transparente, care nu anulează, însă, valoarea individuală a niciunui participant la constituirea lor. Formula, foarte frecventată în ultima vreme, a generațiilor de excepție mă deprimă și mi se pare forma cea mai accesibilă prin care putem strecura ușor, sub preșul zdrențuit al sistemului de educație, acele procente pe care vrem să le trecem sub tăcere. Fiecare generație are vârfuri și copii care trebuie descoperiți, fiecare concurs are un podium și lacrimi de culise, fiecare examen are palmaresul, dar și nefericiții lui, fiecare competiție scoate la iveală, pe lângă succese, și micile mari tragedii ale unor copii și ale părinților lor. Și, de departe, cel mai tragic mi se pare concursul pentru admiterea în clasa a V-a.

Organizarea rețelei școlare cu școli primare, școli gimnaziale, licee și colegii care au și nivel gimnazial determină transferul copiilor, la sfârșitul clasei a patra, către altă unitate școlară, fie pentru că au finalizat cursurile unei școli primare și sunt nevoiți să se înscrie la o altă școală, fie pentru că părinții speră că într-un liceu sau colegiu vor primi o educație mai bună. Sigur, nu pot contesta faptul că o clasă constituită prin selecție riguroasă impune standarde mai înalte de lucru, cum nu pot nega nici faptul că mulți dintre cei mai buni elevi ai unei promoții se concentrează în câteva unități școlare ale unui oraș mare, cum este Iașul. Unii ar numi acest fenomen clase de excelență, alții l-ar considera o segregare, e mult de dezbătut…Incontestabil este, după mine, și faptul că în foarte multe școli gimnaziale se face școală serioasă, cu profesori implicați, preocupați de progresul elevilor lor, profesori de care, de multe ori, calitatea mea de metodist îmi permite să mă bucur. Și aș adăuga și că fiecare elev are contextul progresului în școala care i se potrivește lui, că nu există o rețetă de succes absolut pentru nimeni, că oricare mare școală are și elevi care se vor simți neîmpliniți.

Și totuși, ne aflăm în perioada acestor prime mari examene care împovărează copiii de zece ani, nevoiți să își petreacă un an, poate și mai mult, sub spectrul, de neînțeles pentru mințile lor fragede, al intrării la liceul dorit, ca soluție definitivă a întregii vieți. Că sunt prea mici pentru o asemenea povară e limpede și îmi amintesc multe momente înduioșătoare de la asemenea testări, cărora le sunt parte, din nefericire și cu tristețe asumată, de mulți ani. Propriul copil a trecut prin această experiență și este singurul examen pe care mi-l amintesc în detaliu. Un copilaș care a fost instruit să își sigileze corect teza de către supraveghetorul de sală a notat, într-un an, pe ultima pagină: „Mă cheamă cutare, am scris și la început, dar cineva a pus drept acolo o ștampilă!” Alții scriu compuneri despre visul vieții lor, acela de a intra la liceu, sfârșite învariabil cu un clișeu: „Atunci a sunat ceasul și m-am trezit din vis.” Din păcate noi, adulții, nu avem soluția de a ieși din acest vis, pentru că altă cale de triere a numărului mare de doritori, în structura actuală a sistemului, nu există.

Tragediile încep înainte de aceste testări, cu un program susținut de pregătire, cu o concentrare pe disciplinele de concurs, de regulă Limba română și Matematică, urmărind false obiective și nu  formarea coerentă a copiilor, structurarea unei minți deschise pentru cunoaștere, dornice de știință. Programul celor mici devine, adeseori, inuman, școala se transformă în pedeapsă, singurul orizont palpabil este lista  în care să se ascundă ca într-un lan de secară al ieșirii din copilărie. Mai nou, limanul e un cod norocos, din obscuritatea căruia își pot declara succesul sau în anonimatul căruia își pot masca eșecul. Pentru că cei mai mulți copii de zece ani își încep existența de gimnaziști cu o certificare a eșecului, de care nu vor scăpa, unii, întreaga viață.

Tragediile continuă după aceste testări și pentru cei din fruntea listei, și pentru cei de sub linia necruțătoare. Pentru cei dintâi, pentru că orgoliul adulților, poate, sau neîncrederea în sistem, nesiguranța îi înscriu și la concursurile altor școli, multiplicând emoțiile și neliniștile lor. Pentru cei din urmă, pentru că urmează așteptarea umilitoare ca cei „intrați” să se retragă, pentru că „au intrat” și la alte școli, dându-le o speranță, în tensiunea căreia își petrec ultima lor vacanță de vară din învățământul primar. Calvarul e trăit și de părinți și, indicutabil, și de școli, care nu își pot definitiva clasele, uneori până în prima zi a următorului an școlar. Un cerc vicios, din care foarte puțini ies cu adevărat fericiți.

Dincolo de tragediile eșecului, care se sting în tăcere, căci nu există nciun copil care să rămână, până la urmă, neșcolarizat, nici cei norocoși a fi în fruntea listei nu sunt întotdeauna răsplătiți pentru efortul lor. Pentru orele petrecute rezolvând teste, când ar fi putut să alerge după o minge, să observe un fluture, să își julească un genunchi, în parc, alături de alți copii, să învârtă un titirez pe asfaltul din fața blocului, simțind prietenia,  curajul, curiozitatea, adică toate aromele vieții reale, căci pentru teste suplimentare au fost răsplătiți cu posibilitatea de a sta oră în plus cu mintea în ecranul telefonului. Pentru noaptea nedormită de dinainte de testare, rugându-se să nu se facă dimineață. Pentru durerile de burtică, de cap, de inimă sau de suflet. Pentru genunchii tremurând în timp ce se caută pe o listă, căci codurile care le protejează identitatea nu le permit această bucurie, iar o festivitate de premiere uneori nu se mai organizează, din tradiționala lipsă de resurse sau doar din lipsă de empatie cu ei. Urcarea copilului pe o scenă, diploma cu numele lui, strigat de la o tribună, aplauzele celor din sală sunt recompense de care nimeni nu ar avea dreptul să îi priveze. Și sunt de toată lauda directorii care, în ciuda oricăror greutăți, organizează asemenea festivități.

Sunt parte a celor din spatele acestor mici mari tragedii. Nu am soluții. Locurile la licee sunt puține și numărul celor care speră e mare. Dar aș spune fiecărui părinte care are un copil neintrat încă la școala visată să nu pună pe fruntea copilului său o coroniță deja ofilită. Aș spune fiecărui învățător că împlinirea sa profesională nu stă în numărul celor „intrați”, ci în numărul celor care iubesc școala și care vor găsi, în orice școală, resursele de a împlini această iubire. Și aș spune fiecărui copil care nu își vede codul pe lista visată că locul lui în competiția vieții e unic, e înalt, e definitoriu și că numai pentru acela merită să lupte ca un învingător.