O nouă (dar prea veche) pedagogie a minciunii și un palton cu gaică

Apropierea destul de tensionată a primei probe a Bacalaureatului îmi pare a aduce cu sine și o temă veche, dar revizitată cu acest prilej, accentuată și reinterpretată, într-o viziune tristă, dacă nu chiar gravă pe termen lung. Și nu, nu despre plata profesorilor e vorba, deși e cuvenită și necesară, dar practica voluntariatului e veche în sistem, uneori dovedind solidaritatea pe care chiar ministrul o cerea deunăzi, de cele mai multe ori confirmând adevărul că tot ce e gratis se dovedește a fi plătit scump în timp. E vorba, însă,  despre nepotrivirea dintre așezarea pe hârtie (fie ea, hârtia,  și înnobilată de traseul de sus în jos) a programului de competențe de comunicare orală sau digitale și ceea ce  provoacă în lumea reală a școlii. Mai concret: potrivit unei decizii transmise urgent, elevii claselor a XII-a, candidați la Examenul de Bacalaureat, (deși încă nu sunt și poate nici nu vor fi toți absolvenți de liceu) vor veni dimineața la ore, ca niște elevi responsabili, apoi vor intra imediat după ore în focul probelor.

Merită să ne amintim puțin cauzele! Căldurile verii fac greu suportabilă atmosfera din sălile fără aer condiționat, de aceea, în loc să se pregătească sălile ca pentru secolul nostru afectat de schimbări neprevăzute de climă, se schimbă examenul, soluție (pe hârtie) mai la îndemână. Prin urmare, copiii plecați de acasă devreme, de la 6.30 unii, navetiștii, vor sta la școală, chiar dacă orele din ziua aceea vor fi tratate lejer, apoi vor aștepta întrarea în fața comisiei (ea însăși obligată să evalueze candidați sub apăsarea oboselii și a foamei, care ne face pe toți neproductivi), unii până seara târziu. Evident că deciziile se execută, nu se discută, așa că e previzibil ca mulți elevi să fie bolnavi dimineața și să ne bucurăm că s-au însănătoșit la amiază și să acceptăm scutirile (părinții au dreptul de a învoi copiii de la ore), să reglăm, adică, din mers, lucrurile, la firul ierbii, acolo unde nu prea se coboară nimeni.

Din fericire, nu sunt nici dirigintă de clasa a XII-a, nici nu fac parte din vreo comisie de evaluare a competențelor, dar sunt (încă) profesor, văd și spun, argumentând. Nu oboseala, nu foamea, nu hârtia lipsită de temei pe care un părinte o semnează și noi o acceptăm, nu scutirea medicală obținută de la un cabinet prietenos sau nu simpla absență nemotivată de la ore reprezintă reala problemă. Știm că și lucrurile acestea se mai întâmplă. Ci complicitatea generală dintre profesori (garanți ai corectitudinii) și copii (ucenici în formare întru corectitudine), pentru a păcăli un sistem greșit și pentru a supraviețui, fiecare cum poate, într-o lume alcătuită prost. Gravă, foarte gravă este această pedagogie a minciunii, care, odată însușită, nu se oprește la ziua competențelor, ci merge mai departe în realitatea de dincolo de școală, ca un stindard care ne învăluie pe urmă până la sufocare.

În plus! Examenul de Bacalaureat întregește profilul elevului și îi atestă maturitatea. Ani de zile, l-am simțit ca pe o sărbătoare a școlii. Elevii veneau în costum, semn că nu mai sunt școlarii din bănci, pe care cu o zi înainte îi dăscăleam, ci niște bărbați care, din clipa aceea, iau viața în piept. Elevele nu mai erau fetițele vesele, inocente, ci domnișoare elegante, emoționate, care se adresau formal, de! ca la examen, profesorilor pe care îi știau de o viață. Iar eu, căci despre mine vorbesc, trăiam nu doar emoția propriei evaluări, ci și bucuria de a vedea că au crescut copiii frumos și că am contribuit și eu la maturitatea lor. Sentimentul unui profesor că a alcătuit frumos niște oameni nu poate fi platit cu nimic! În ultima vreme, practica aceasta a dispărut (căldură mare, monșer!), vedem la examen de la ținute de club la ținute de plajă, iar aparițiile tot mai rare ale unei ținute adecvate ceremonialului momentului sunt chiar balsam pentru sufletul profesorului, să îi zicem, de modă veche. Și cum ar fi altfel, când școala însăși nu pune preț pe acest moment și îl trece la…extrașcolare?

E o pierdere, după mine, dar nu e singura. Deși există o grilă foarte clară de evaluare, cei mai mulți elevi obțin competență maximă, dovedind în timpul probei clipe de glorie, pe care nu le-au mai probat nici anterior examenului și nici după. Se poate. Dar nu pot să nu observ și scântei de dezamăgire în ochii celor care au dovedit întotdeauna competență de comunicare de nivel experimentat și a căror performanță constantă, în uniformitatea listei cu rezultate, nu mai înseamnă nimic. Sau (cum nu?) luciri de ură în ochii celor care au nimerit la o comisie „nașpa”, care mai scapă și câte un „avansat”. Curat ghinion, când trăiești într-o epocă în care procentul de „experimentați” e aproape egal cu promoția. Să fie tot o pedagogie a minciunii? Viitorul ne va demonstra.

În ce mă privește, să mă întorc la ce mă (mai) pricep! Adică la cetitul cărților, una dintre ele Paltonul cu gaică, o culegere de eseuri și proză scurtă a lui Mihail Șișkin, un antidot la minciunile zilei, pentru că propune o pedagogie a adevărului.Una dintre ele dă chiar titlul volumului și e un text autobiografic. Mama e profesoară în Rusia sovietică, o profesoară aspră, care dă mereu pilde de severitate propriului fiu, pe care îl notează mai puțin decât pe alții, îl ceartă aprig când se bate pentru o gumă de mestecat oferită de un sportiv canadian, explicându-i, că, deși în Rusia nu există multe lucruri, implicit guma râvnită de copii, nu trebuie să își piardă demnitatea umană, pe care îl învață să spună că tatăl lui a murit, deși pur și simplu îi părăsise, pe care îl învață, ca toți ceilalți profesori, să se ințieze într-o lume a minciunilor. Pentru că îl iubește și vrea să îl salveze, lucru pe care fiul îl înțelege târziu. Profesorii lui Șișkin le dau copiilor lecții de supraviețuire, îi învață să nu meargă contra curentului, să înțeleagă că dacă trăiești printre lupi trebuie să urli ca ei, să rostească doar cuvintele corecte, iar pe cele incorecte să le lase nerostite, pentru că vaccinul minciunii doare la început puțin, dar te imunizează pentru toată viața.

O scenă de final: copilul poartă un palton rămas de la fratele mai mare, cu o gaică la spate, gaică de care mama îl prinde atunci când e gata să cadă, eventual în păcatul adevărului, și îl salvează în felul ei. Înainte de moarte, târziu, cu vocea șoptită, mama se întreabă ce va fi dacă gaica se rupe. Ce va fi, oare, dacă nu îi vom mai ține pe copii agățați de gaica minciunilor în fața cărora noi ne dovedim neputincioși?