Oameni și șoareci sau din subteranele unei duminici ploioase

Una dintre marile mele frici este cea de șoareci. Nu aș putea conviețui cu asemenea ființă într-un spațiu comun, am câteva traume din vremuri imemoriale, pe care nu le pot depăși. Una dintre primele mele amintiri e de pe la cinci ani, când, într-un televizor cu lămpi din locuința noastră (televizorul era, la vremea aceea, obiect de lux, prin urmare, păzit de întreaga familie), s-a adăpostit un șoricel. Nu l-am văzut, am auzit vorbindu-se despre el ca despre dușmanul nevăzut, am așteptat înfricoșată, din vârful unui pat, să îi văd chipul monstruos pe ecran sau lângă ecran, l-am proiectat atât de terifiant în imaginație, încât nicio poveste ulterioară despre sărmanii șoricei ascunși în găurile cașcavalului nu mi-au mai schimbat percepția. Când tata a trecut cu inamicul învins într-un făraș de tablă, nu am avut puterea să mă uit și am dus mai departe spaima că, undeva, printre lămpile televizorului, cineva chițăie sinistru, așteptând să adormim.

Spaima nu a dispărut niciodată, nici mai târziu, când, rațional, am putut evalua dimensiunea, impactul, pericolele pe care le poate aduce cu sine un șoarece. Studentă fiind, la o practică agricolă, m-am confruntat cu pericolul amplificat, căci în hala uriașă în care eram cazați, ca să culegem mere, noaptea se auzeau chițăieli și tropote de lăbuțe. Am semnalat îngrozită primejdia îndrumătorului nostru de practică, un profesor pe care l-am găsit citind liniștit sub un pom și care mi-a răspuns senin, după ce a ridicat privirea din cartea deschisă, că trebuie să acceptăm șoarecii, sunt ființe care au locul lor pe pământ. Nu împărtășeam aceeași filosofie, așa că m-am suit în primul camion și am plecat. Câteva zile mai târziu, au existat mici tensiuni școlare. Cu domnul decan am finalizat repede, a înțeles și mi-a dat dreptate, ceva mai dificil a fost cu secretarul de partid, care a interpretat fuga mea ca o abdicare de la sarcinile proletare (cum s-ar zice, am avut o atitudine disidentă!), dar am obținut o adeverință medicală și tensiunile au dispărut. Cred că pe ea scria „viroză”, dar pentru mine diagnosticul era clar: „musofobie”.

Profesoară fiind, cândva, am văzut pe banca unui elev un șoricel alb. Inițial am crezut că e de pluș, dar, când am văzut că mișcă, am încremenit. „Nu face nimic!”, mi-a spus băiatul. „Cred, dar problema e ce aș putea face eu!”, i-am răspuns și copilul, înțelept, a scos intrusul din ora noastră, ferindu-mă de penibilul de a mă cocoța pe catedră.

Și totuși există un șoarece, un șobolan chiar, care mi-a devenit simpatic: Firmin, personajul lui Sam Savage din Aventurile unei vieți subterane, o carte a cărei receptare critică la apariție îi surprinde esența: Îmbinând meditaţia filosofică şi referinţele livreşti abundente cu originalitatea şi prospeţimea stilului, Sam Savage creează o mică bijuterie comică despre preţul şi răsplata iluziilor literare. Firmin este al treisprezecelea născut într-o familie șobolănească autentică, cel mai slab, terorizat de frații mai mari, care se luptă pentru laptele matern, în subsolul unei librării din Boston. Cu o mamă alcoolică, singur, un paria printre ai săi, Firmin supraviețuiește cu hârtia din cărțile pe care le mănâncă și care îl transformă într-un cititor, un intelectual singuratic și visător. Străin printre șobolani, hrănit cu povești omenești, din romanele lui Joyce (începe cu Veghea lui Finnegan), Tolstoi, Proust, Firmin are o viață plină de aventuri. Îl iubește, în moduri diferite, pe Norman, librarul, căruia îi trimite mici semne de tandrețe (un inel găsit, un trandafir galben în ceașca de cafea), dar Norman nu vede în el decât un șobolan și încearcă să îl otrăvească, dându-i niște grăunțe moi, „o combinație de brânză Velveeta, asfalt fierbinte și Proust”. E cât pe ce să moară zdrobit de un baston, dar îl salvează Jerry, un scriitor ratat, în compania căruia petrece zile bune, citind. Analizează, observă, are un spirit fin, se îndrăgostește ușor, merge la cinema, devine cinefil, supraviețuiește cum poate sub teroarea demolării care amenință vechiul său cartier, pentru a sfârși ronțăind, sub dărâmături, un fragment din cartea începuturilor sale de cititor: „Dar silă mi-e de toți și silă mi-e de tot. Singur în singurătatea mea. Din cauza lor. Mă sting. O, ce final amar! N-or să mă vadă niciodată. N-or să știe. Și nici n-o să le fie dor de mine. Sunt bătrân și-i trist să fii bătrân, să fii bătrân e trist și obositor.”

Evocarea marchează începutul poveștii, dând sens acestei vieți de subterană: „Am ridicat privirea către volumele rămase pe raftul de sus și am descoperit că pot să citesc destul de bine titlurile. Consider că această perioadă a fost începutul decisiv al educației mele, deși dorința ardentă ce mă scosese din cuibul meu plăcut de afară, în lumea cea mare, încă nu era o foame de cunoaștere. Am început cu rafturile mai apropiate cele de sub LITERATURĂ, lingând, ronțăind, savurând și în cele din urmă devorând, uneori de la margine, însă de obicei de oriunde puteam deschide un pic copertele, până în mijlocul cărții, asemenea unui burghiu.”

Poate că o schimbare de perspectivă e necesară. Până să aflăm că Firmin e un șobolan, îl percepem ca pe un om confesiv, și după ce descoperim că e captiv într-un trup cu gheare și coadă, umanitatea lui interioară nu mai poate fi alterată. Vedem în el un cititor analitic, pătrunzător, ne strecurăm după el prin labirinturile literaturii, deschidem, la îndemnul lui cărțile pe care nu le-am citit, ne reamintim, la sugestia lui de Fred Astaire, îl suspectăm doar de o aroganță adolescentină când ne declară: ”Inteligența mi s-a ascuțit mai tare decât dinții. În curând, am fost în stare să parcurg un roman de patru sute de pagini într-o oră și să-l dau gata pe Spinoza într-o zi.”

Poate ne și recunoaștem, uneori, în lecturile haotice, precoce, în descoperirea aromelor textuale distincte, în dictatele gustului sau îi admirăm etapele mature: „Și, pe măsură ce trecea timpul, m-am trezit citind tot mai mult și mâncând tot mai puțin, până când am ajuns să-mi petrec cea mai mare parte a timpului în care eram treaz citind.”

Adeseori descoperim compatibilități uimitoare în gustul pentru text:” Nu trebuie neapărat să crezi o poveste ca s-o îndrăgești. Mie îmi plac toate poveștile. Îmi place acumularea lentă de înțelesuri, îmi plac peisajele cețoase  ale imaginației, rătăcirile labirintice, versanții împăduriți, băltoacele care reflectă lumina, răsturnările tragice și obstacolele comice.” Și mai amară, uneori, imposibilitatea comună de a exprima tot ceea ce gândim, chiar dacă din rațiuni diferite. Firmin, nu are genul adecvat de corzi vocale, noi nu avem întotdeauna genul adecvat de corzi mentale pentru constrângerile trăirii în cutumele omenești, dar e posibil să simțim limitele la fel: „Râd ca să nu plâng - un alt lucru pe care nu îl pot face, desigur. Ce-i drept, nici de râs nu pot să râd, decât în capul meu, acolo unde e mai dureros decât orice lacrimă.” Dacă cineva a râs astfel, vreodată, dureros și amar, poate scote un mic chițăit empatic pentru înțeleptul Firmin!

Acest șoarece de bibliotecă nu mi-a vindecat fobia și, chiar după întâlnirea cu el, aș lua-o la goană la vederea unui exemplar, fie el și cărturar, al speciei. Dar mi se întâmplă să râd mai des în capul meu, mai ales în duminicile ploioase, când mă uit la televizor, cu teamă că din silueta modernă a aparatului s-ar auzi vreun ronțăit amenințător.