Neliniști estivale ale profesorului, între două orizonturi

Deși e vacanță, nu mă pot desprinde de problemele școlii, mai cu seamă că mă neliniștește începutul noului an școlar, care se apropie, mai neguros și mai nesigur ca niciodată. Stau cu ochii pe mesajele publice ale decidenților, în așteptarea unor clarificări, aștept reacții din școală, urmăresc spațiul public, înțeleg calculele și știu că adevărul normelor din sistem e complex, cu lumini și umbre, că e nevoie de o schimbare, că cifrele nu dau bine, oricum le-am privi, că există de ani de zile duplicități, jumătăți de măsură, trăiesc efectiv în sistem și îl cunosc bine. Totuși, între orizontul statisticilor și cel al destinelor e o diferență uriașă, care face ca lumea învățământului preuniversitar să îmi apară mai tulbure decât era oricum.

Concret, de la 1 septembrie, norma mea va fi de 20 de ore, deși acum e, legal și aprobat, de 16. În situația mea sunt și alți colegi din școală și din sistem, care au încheiat anul școlar cu o vacantare, și-au gândit și pregătit activitatea pentru anul care urmează, așa cum fac, probabil, în fiecare vară. Nu va fi nicio problemă să duc 20 de ore, cei care se îngrijorează că reacțiile ostile ale profesorilor vin din comoditate, art trebui să știe că, din interiorul sistemului, lucrurile sunt foarte diferite și foarte complicate, pentru fiecare caz în parte. Eu voi analiza cazul meu.

Anul viitor, așa cum era prevăzut, cu 16 ore, am trei clase terminale, două clase pentru Bacalaureat și una pentru Evaluarea Națională. Pregătirea elevilor pentru examene înseamnă, în fiecare an, ore multe în plus, fie direct cu elevii, după programul școlar, fie pregătindu-le materialele, corectându-le temele, simulările, fișele de lucru, oferindu-le feedback, în scris, lor și părinților, participând la discuții cu fiecare dintre ei, elaborând rapoarte și fișe de progres. Nu se pune nicio clipă problema, pentru cineva care predă discipline de examen, să nu acopere cu asupra de măsură cele 40 de ore de muncă prevăzute de lege. În plus, profesorul de literatură care se respectă, și, fără falsă modestie, eu mă respect, citește, e mereu conectat la presa de specialitate, la aparițiile editoriale recente, din literatura română și din cea universală, pentru că este profesorul unor tineri care trăiesc azi și pentru care fenomenul literaturii trebuie să fie deschis și viu. Asta înseamnă resurse, timp și bani, așa că ne asumăm de multă vreme costurile educației de calitate.

Acum, prima schimbare anunțată va fi referitoare la numărul de elevi din clasă. Dacă în fiecare dintre cele patru clase ale mele vor mai veni, printr-un pix decident, încă 5 elevi, voi avea, de fapt, reflectat în volumul de muncă, un colectiv în plus. Nu va fi reflectat și în plată, dar chiar nu a fost asta o problemă, am avut și clase cu 40 de elevi, nu e o noutate. În calitate va exista o reflectare, penru că ziua mea de profesor va avea tot 24 de ore, iar puterile mele omenești vor rămâne aceleași, nimic nu îmi va oferi energii magice. În fine, vom face față!

A doua schimbare e de-a dreptul înfricoșătoare prin necunoscutele ei. În școala mea, e nevoie, din calculele mele,  de 12 ore cel puțin, pentru ca fiecare titular să îndeplinească la 1 septembrie condițiile noii decizii. Aceste ore pur și simplu nu există în școală. Care vor fi soluțiile de completare a normelor și care vor fi etapele legale încă nu știe nimeni. Și mi se pare inacceptabil să decizi ceva înainte de a avea soluțiile practice și de a le comunica fiecărui angajat. În școala mea, poate și în alte școli, e tăcere adâncă. Nu discutăm, nu analizăm, așteptăm ordine, metodologii, fiecare sperând, probabil, că nu va fi el cel afectat. Neliniștea mea e aceea că va trebui, peste noapte, fără analiză, să tăiem, să rupem, să cârpim, așa cum se mai întâmplă, din păcate, țintind doar spre interesul personal direct, care pe care, fără nicio grijă pentru ceea ce se va întâmpla cu elevii, cu progresul real, cu învățarea autentică.

Între timp, titularizarea s-a susținut, cu miza posturilor deja publicate, care, potrivit noilor decizii, nu mai sunt valabile. Tot între timp s-au aprobat continuitățile colegilor care ar avea drept de pensie, dar care au și dreptul, și competența de a mai profesa. Tot între timp, se constituie clasele, căci admiterile s-au încheiat, s-au stabilit încadrările, dar toate sunt doar iluzorii și urmează a fi modificate în forme pe care nu le cunoaștem.

Revenind la mine, mă pregătesc de un nou an. Așa fac în fiecare vară, de 35 de ani încoace. Fac și trimit elevilor mei liste de lecturi, îmi pregătesc planificările și materialele pentru anul care vine, mă gândesc ce ar fi de folos fiecărui elev din clasele mele, îmi programez timpul pentru a fi fiecăruia de folos, stivuiesc pe noptieră toate cărțile de beletristică, pedagogie, didactică, psihologie pe care să le citesc în această vară, în virtutea unui proces continuu de învățare. Nu pentru că mă apasă deficitul pe care, înțeleg, educația l-a pricinuit economiei naționale, ci pentru că mă apasă gândul la oamenii de care eu sunt responsabilă.

Pentru că, în fond, acesta e adevărul. Decidenții lucrează cu cifre, iar cifrele pot fi modificate ușor din pix, noi lucrăm cu oameni și nu îi putem tăia, înjumătăți, dubla sau tripla dintr-o trăsătură de condei. Iar azi există un orizont al statisticilor, care pare foarte limpede, și un orizont al destinelor, sumbru și întunecat. Între cele două orizonturi, profesorul e singur, tăcut și uitat. În fond, o cifră și el sub un pix necruțător.