Vara în care școala a avut ochii închiși

Îmi revine în minte titlul unei cărți despre regăsire și iubire, care i-a impresionat și pe elevii mei adolescenți, citind-o alături de părinții lor. Reiau doar necesara recomandare de lectură: Vara în care mama a avut ochii verzi, carteaTatianei Țîbuleac. O scenă frumoasă, cu lanuri galbene și maci roșii, care, văzuți din viteza prea mare a bicicletei, se transformaseră în două dâre de sânge, îmi revine mereu în minte. Poate și pentru că vara aceasta am privit totul din goana unei biciclete imaginare, pe care am pedalat fără voie, ca să țin pasul cu niște revoluții, venite din neant și peste noapte, dar care au transformat vacanța în delir.

E o vară unică între toate verile ultimelor patru decenii. În care s-a vorbit mult despre școală și deloc despre elevi. Mult despre bani, norme, resurse și deloc despre eficiență și învățare. Sau s-a tăcut mult, tot despre aceste teme. Mai mult decât am crezut și am sperat. Ar fi putut vorbi cu adevărat oamenii care cunosc bine sistemul, inspectori, directori, unii au spus câte ceva, poate nu a fost destul sau poate nu a fost la vreme. Unii, mulți, au tăcut, ignorând mesajele sfâșietoare sau umilitoare care veneau de la colegii lor, transformați în angajați și atât. Am trăit și trăim încă cea mai acută lipsă de empatie, de la nivel de ministru în jos, până la director sau până la colegul care vânează o oră ca să se salveze, din câte am trăit eu până acum. Și chiar am trăit câteva situații…

Dar, în tot acest timp, nu s-a vorbit nimic despre elevi și, paradoxal, nu am făcut-o nici eu. E pentru prima oară în viața mea de profesor când ministerul, multiplicat în funcționari executanți, până la acela care semnează fișa de încadrare în care mă voi regăsi și eu, m-au determinat să funcționez sub instinctul de supraviețuire. Noi nu am mai fost profesori, ci angajați, vânând, cum pot, o oră-două, ca să își salveze pânea. Niciodată, dar niciodată, nu mi-am început anul școlar bucurându-mă că voi avea o pâine. De regulă, mă bucuram de elevii pe care îi voi avea, îmi pregăteam până acum materialele, cărțile, planificările, fișele, mă gândeam ce voi mai face în plus la un capitol, ce nu a mers și trebuie regândit, banalități de felul acesta, fără să mă gândesc o clipă câte ore voi lucra în școală, câte după școală, dacă ating 40 de ore sau le depășesc (cum nu mi-am încheiat niciodată ziua de muncă mai devreme de ora culcării, tare mă gândesc că le depășeam!), dacă îmi merit banii pentru fiecare oră muncită. Zilele între copii mă făceau să cred că îi meritam.

Acum, singurul meu gând a fost să salvez patru ore, atâtea câte mi-au devenit necesare, peste noapte. Și sper că le-am salvat. Dar în salvarea aceasta elevii efectiv nu au avut loc.Dar ceea ce a reușit anul acesta ministerul, ajutat de sistem, a fost să ne transforme din profesori în angajați. Și pe unii, cu siguranță, în șomeri. Va aduce calitate remodelarea pe repede înainte a ofertelor școlare, fără analiză și fără dialog? Nu știm! Va aduce calitate comasarea școlilor peste noapte, cu elevi și profesori care își stabiliseră un rost și acum îl pierd? Nu știm! Vor aduce calitate creșterea normelor și destabilizarea încadrărilor deja proiectate? Nu știm! Va duce calitate creșterea numărului de elevi în clasă? Nu știm! Va aduce calitate încă  un an fără programe școlare și manuale? Nu știm, deși avem experiența anilor precedenți și am fi putut ști. Va aduce calitate toată această revoluție, prin impactul devastator asupra unui corp profesoral tensionat, bulversat, dezamăgit, umilit public? Nu știm!Vor avea elevii de câștigat din toate aceste schimbări? Aici risc să răspund: Nu!

Revin la imaginea din cartea recomandată. Imaginea unor maci superbi, la marginea unui lan de auriu, transformată, din pricina vitezei, într-o dâră sângerie. Imaginea unor copii care așteaptă să învețe, care au nevoie de resurse mai bune, de profesori mai pregătiți, de analize mai temeinice, de legi mai protectoare, transformată, din cauza vitezei, într-o linie fragilă, estompată sub spectrul amenințător al normelor de încadrare, citite pe nerăsuflate și aplicate din topor. Când acești copii, deveniți adulți, după experiența  revoluționară a tăierilor în carne vie, vor avea din nou chip și îi vom putea privi pe fiecare, vor fi ei absolvenții așteptați, aceia definiți printr-un profil de formare de care nu se mai vorbește? Vor fi macii proaspeți și solari din lanul auriu al educației? Se întreabă cineva, acolo sus? Ca să fiu corectă, nici noi, aici, jos, nu ne mai întrebăm.

În vreme ce noi, angajații care am determinat marele deficit, răsuflăm ușurați că ne-am acoperit cele 20 de ore care să scape țara de sărăcie, prăduiala națională continuă, în toate formele ei exersate de niște decenii încoace. Exersate nu de noi, cu normele noastre de huzur, ci de cei care ne tot salvează din patru în patru ani și ne vorbesc cu mâna pe inimă despre importanța educației la deschiderile de an școlar.